* * *

ea ascunde o frumusete ce se pierde in dulapul ei din piept printre rochii si fobii ce se feresc ca niste copilasi mici si ranile dor....



Ai fi crezut vreodata ca doar uitandu-te-n oglinda vei simti atat de multe lucruri?
Nici nu te mai recunosti... Ieri abia invatai sa spui "mama" si parca azi-noapte ai invatat sa scrii.
Si ti se pare atat de straina reflexia asta dusmanoasa care-ti striga cu glas de neom tot ce tu te faci ca n-auzi, tot ce refuzi sa sti, iti arata tot ce vrei sa nu vezi si inca mai mult, iti infatiseaza o nefireasca claritate pe care mintea ta de pamantean n-o poate intelege.
Te intrebi acum, aici, ascunzandu-ti ochii in palme reci de vise grabite, daca intr-adevar esti tu omul pe care tocmai l-ai vazut. Si te intrebi de unde dumnezeu ai venit si care e motivul pentru care exista afurisita asta de oglinda care ti-a dat lumea peste cap realitatea. Realitatea ta... Pe care n-o intelegeai, dar care te primea in existenta ei.. Impersonala, rece, nefiresc de albastra, incert colorata si nesigur conturata... Asa cum era ea, era a ta... Si acum ce? A fugit fara sa te-ntrebe macar daca o vrei...
Te gandesti foarte serios ca visezi, sau ca ai luat-o razna de tot, desi a doua varianta iti suna mai plauzibil, totusi mai privesti o data oglinda, de data asta cu teama, insa nu s-a schimbat deloc. Incepi sa-ti pui semne serioase de intrebare, dar realizezi destul de repede ca n-are rost sa te agiti pentru ca oglinda spune adevarul.
Chiar daca pana ieri erai convins ca oamenii nu se schimba, azi te privesti in ciobul asta infipt in perete si-ti dai seama ca te-ai schimbat... Esti cu totul alt om, nu mai e nimic din ceea ce ai fi putut sa fi ieri. Si nici macar nu ti-ai imaginat vreodata ca tu ai sa fi asa. Totusi te uiti la tine. Fiecare privire acum ti se pare un blestem al nefiintei care iti urmareste secundele neintrerupt. Si-ti e frica... si nu de ea, ci de tine... Te temi de ce o sa devii, te temi de ceea ce esti si te inspaimanta tot ce ai fost. Si hotarasti sa te ascunzi... In suflet... In interiorul pe care nu l-a vazut nimeni pentru ca n-a avut destul curaj sa treca de intunericul de la intrare. Si acest suflet pe care pretinzi ca-l ai, il lasi pe un raft in dulapiorul din baie, langa oglinda , pentru ca ti-e frica nu cumva sa-l pierzi pe undeva din neatentie. Sau... chiar ai suflet?
Pana la urma..esti doar o piesa dintr-un puzzle... Nici macar nu esti atat de importanta incat sa nu se poata junge la finalul jocului fara tine... Poate ca deja te-au pierdut... Sau poate ca tocmai tu, copil nefiresc si visator esti piesa care lipseste... Poate ca te cauta, sau nici macar nu stiu ca existi... De fapt... chiar existi?