Ne stergem de praf si mergem mai departe. Timpul le vindeca pe toate pana la urma, nu? Ce daca in loc de suflet avem fasii? Poate cuiva o sa i se faca mila candva si o sa lege totul frumos. Aproape la fel cum era inainte. Si totusi cusatura doare. Doare chiar inainte de asta. Parca mai fusese cusut odata de mult. Parca inima asta a mai purtat-o cineva. Si a sfarsit la fel de rau. Cusuta de o gramada de ori.
Si acum legaturile s-au rupt. S-au rupt atat de brutal incat nu mai poti sa te misti, nu mai poti sa vorbesti, nu mai stii cine esti. Dar trebuie sa fii acolo. Pentru ei. Pentru ca lumea nu se opreste cand ti se-mprastie tie sufletul. Singura conditie e sa nu faci mizerie si sa mergi mai departe. Fie si cu capul plecat, in cautarea fasiilor care s-au pierdut. Si mai impumuti din cand in cand cate o bucata mica de ici de colo sa nu vada toata lumea ca tu nu mai poti. Lor trebuie sa le zambesti. “nu-i nimic, trebuie doar sa dorm”. Si de cate ori faci asta se mai pierde putin. Si de fiecare data trebuie sa mai imprumuti o bucatica. Pe care trebuie s-o retunrnezi aproape imediat, cu o dobanda care te face sa cazi din nou.
Si din nou…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu