Mii de semne

La fel ca atunci când eşti sigur că n-o să se termine bine oricare ar fi acel final. Te aştepţi ca lucrurile să se roteasca... să se rotească cu ∏ radiani şi tu să fii sigur că asta e singurul mod în care se puteau rezolva lucrurile. Ce se-ntâmplă dacă totuşi n-ai decât jumătate de ∏? Ai fii capabil să rişti să-i pierzi pentru un filnal incert? Ai fii în stare să renunţi la şansa de a schimba în favoarea ta a altei situaţii poate mai solicitante emoţional decât asta? Dacă se strecoară o singură eroare de calcul eşti pierdut. E penibil să pierzi un + scăzându-ţi din minte câteva ganduri care poate ţi-ar fi folosit mai târziu. Algoritmul simplu se va transforma într-un calvar insuportabil, iar singurul responsabil vei fi TU. E incontestabil faptul că finalul te va surprinde. Cu doar jumătate din şanse la ce poţi să te aştepţi? Singurul mod în care poţi să te salvezi e să laşi lucrurile aşa. Fără să intervii poţi fi sigur ca nu va apărea o eroare. Oricum nu tu ai rolul principal aici. De ce ţi-ar aparţine ţie finalul fericit? De ce-ai fii tu cel care primeşte cutiuţa cu fericire la sfârşit? Oricât ţi-ai dori să pierzi din variabile ţi-e imposibil. Ai prea multe necunoscute în ecuaţie. Prea multe semne, prea multe simboluri. Şi rezultatul nici nu vede cat te chinui tu să ajungi la el. Nu ştie... n-are de unde să ştie că tu te chinui şi te pierzi în subînţelesuri. N-ai nici măcar un creion cu care să scrii. Trebuie să faci totul în minte. Şi de parcă nu era de-ajuns trebuie să faci asta într-un anume timp. Haotic. Groaznic. Milioane de semne, sute de înţelesuri, zeci de modalităţi. La ce bun dacă niciuna nu ajută fără ca măcar câteva clipe să nu te cufunzi în agonia calculuiui, fără să ajungi măcar o dată în iadul erorilor? Incapabil să comunici rezultatul te complaci în situaţia de a continua calculul. La nesfârşit, fără drept de schimbare de semn.

(Ω+ ∆ -∂ -з)! = ?