Şi dacă ţi-aş spune acum că mi-e dor, nu m-ai auzi. Pentru că eu vorbesc încet şi ţie ţi-a fost mereu greu să-mi desluşeşti cuvintele. Dar ne-am înţeles. Şi nu era nevoie să-ţi vorbesc. Era de ajuns să te ascult. Te-am rugat de atâtea ori să-ţi apleci urechea spre mine, pentru că pe oamenii mici îi auzi doar dacă te faci şi tu mic la fel ca ei sau îi bagi în sufletul tău şi îi asculţi cum îţi scriu acolo, in inimă cuvinte frumoase. Sau nu neapărat frumoase... cuvinte şi atât.
Ţie îţi afişez câte un zâmbet anapoda pe zi şi sper să nu mă vezi când alunec printre gânduri. Mi-ar trebui o viaţă să ţi le spun pe toate şi oricum n-ar mai avea niciun haz. Gândurile sunt frumoase când sunt doar ale tale. Imediat după ce le-ai rostit se disociază, se dizolvă, nu mai miros nici a ploaie nici a dor. Îţi împrăşii în schimb câteva cuvinte, din cele pe care încă le mai ştiu, în speranţa că răspunzându-mi, îmi vei îmbogăţi vocabularul interior, din care am şters, pe rând atâtea cuvinte, atâtea litere, atâtea semne.
Ficare cuvânt nou pe care îl rostesc e stâlcit, pocit şi sună pietros, rece, distant. Asta pentru că mi-e teamă... şi dacă ai avea măcar puţină răbdare aş putea să învăţ. Dar toată lumea se grăbeşte şi eu rămân mereu cu fărâme de cuvinte, cu mutaţii a ceea ce ar trebui să fie. Şi de fiecare dată şterg cuvântul care abia îşi făcuse loc pentru că... îi uit sensul, pentru că, atunci când mi l-ai şoptit, te grăbeai.
Ma priveşti cu ochi străini, ca pe o banalitate, ca pe ceva nedemn de atenţie. Pentru că n-am ştiut niciodată să-mi colorez ori să-ţi colorez existenţa cu vorbe frumoase.
Dar spune-mi...
Tu ce poţi să faci cu câteva cuvinte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu