Matematic vorbind, ecuaţia noastră nu are soluţii reale. Doar soluţii pur imaginare. Din alea cu „i” ştii tu: infinit, fericiţi, îndrăgostiţi şi aşa mai departe, IMAGINARE.
Povestitorul nu mai are nici finaluri fericite şi nici cuvinte să termine. Autorul a rămas şi el fără semne, fără cifre, fără EGAL-ul final. Rezultă... nu mai rezultă nimic. Nici măcar o inecuaţie; mai mic sau egal, mai mare sau egal... improbabil.
Parte întreagă din sentimentele mele = ego – parte fracţionară din gândurile mele. (mai exact cele în care apari tu)
Limită când finalul tinde la absurd din toată povestea asta = 2 (noi mai precis)
Limită când sentimentele tind la infinit din suflet = dor.
Limită... nu! Asta nu se poate calcula.
„Rezolvarea o lăsăm în seama cititorului.”
p.s : Rezolvarea nu există. S-a strecurat o eroare în datele problemei. Algoritmul e eronat şi datele imprecise. Halal.
*Şi uite aşa îşi spun cuvântul cele câteva zile de variante M1 şi reflecţii pur întâmplătoare. Izolarea aparentă în care mă aflu mi-a dizlocat din nou piatra pe care o pusesem la intrare. A intrat puţină lumină şi uite-mă: la un pas de... orice?! Fisura între realităţile interioare şi exterioare mi-a dereglat din nou echilibrul. Unde eşti tu nepăsare cu liniştea ta cu tot?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu