Cu intensitatea cu care simt martirii viaţa n-am să pot niciodată să iubesc, să simt sau să trăiesc. Am ajuns la capătul simţirii azi, la capătul fiinţei, la capătul lumii (mele). Senzaţia de sfârşit nu-mi dă voie să respir. E ca şi cum aici s-a terminat totul. Că de aici înainte nu mai e nimic de simţit, că nu mai e nimic punct. Dacă cineva mi-ar cere acum ceva, orice, aş face-o. Fără niciun pas înapoi. De regrete nici nu se pune problema aici. Am nevoie de un covor moale şi de mult timp. De timp în care mă voi uita întinsă pe podeaua acoperită de lumea moale, eu însămi fiind acoperită de propria-mi negare. De timp în care nu mă voi gândi la nimic. Va fi gol. Gol în minte şi în suflet. Fără încercare de umplere, cu uşile închise, cu inima închisă. Cu ziduri mari de jur împrejur.
E o etapă de care nu mă pot lipsi. Şi dacă nu voi găsi covorul care să-mi primească goliciunea mă voi întinde pe iarbă. Acolo unde vântul a uitat să mai bată. Acolo unde soarele îşi odihneşte razele înainte să se nască din mare. Acolo unde cerul e mai albastru şi norii mai plini de ploaie.
Pentru că unde îţi trăieşti tu goliciunea interioară nu trebuie să ajungă nimeni, niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu