luni, iunie 1

Odă timpului


Adormisem într-un pahar cu şampanie în timp ce sărbătoream venirea ei pe lume. M-ai trezit spunându-mi că în astfel de situaţii nu se cade să aţipeşti, ci mai degrabă să te saturi de un somn adânc. Atât de adânc încât să traieşti o viaţă într-un vis. Un somn din care ţi-e teamă că n-ai să te mai trezeşti niciodată. Mi-am scuturat soarele din păr şi am închinat încă o dată în cinstea ei. Pentru tine, umbră nesfârşită de dor!

Se făcea că noi, în timp ce alergam prin praf juliţi în coate ca orice alţi copii, râdeam de soarta tristă a celor care cresc. Ne răsărea soarele din ochi şi murdăria din genunchi ne făcea fericiţi. Acum ne ferim de murdărie şi nici coatele n-au mai simţit asfaltul mult. Amiteşte-ţi copile cum mâncai zarzăre până nu mai ajungeai să culegi. Aminteşte-ti cum lăsai praf şi sunet de zâmbet în urma ta, iar acum laşi doar o urma discretă de parfum şi aproape ai uitat că buzele sunt şi pentru zâmbit.

Plecasem odată în căutarea timpului. Vroiam să-l rog să se joace cu mine, cu noi. Nu l-am găsit, şi se pare că tare s-a supărat pe noi. S-a ascuns şi nu-l mai poate ajunge nimeni.
Desenam soarele când mi-ai spus că nu e el cel care aduce lumina înăuntru. Am început să plâng şi te-am certat. Acum ştiu că aveai dreptate. Lacrimile de atunci nu se compară cu cele de azi. Şi nici zecile de creioane pe care le-am încercat nu mai desenează un soare aşa frumos.

La mulţi ani, copile! Ai supravieţuit şi anul acesta!


Hai! Resuscitează-ţi copilăria aflată în comă şi hai la joacă! Mai poţi? O mai găseşti?


Un comentariu:

Delilah spunea...

ploua urat si nu s-a putut desena cu creta colorata pe asfalt o copie din soarele de sus...

vita de vie s-a facut verde