De fiecare dată când te visez orice distanţă pe care reuşisem să o creez între mine şi tine dispare. Sunt incapabilă de o distanţare definitivă, iar tu nu poţi face nimic în această privinţă. N-ai nici măcar bunăvoinţa să mă ajuţi. Să-mi fugi din vise. Să-ţi iei parfumul de pe pielea mea, de pe perna mea, din gândurile mele.
Iar dacă am refuzat să visez o perioadă bună tocmai din pricina asta, nopţile nu mai ţin cu mine. E tragic să te trezeşti şi să-ţi dai seama că şi ultimul aliat s-a retras. N-a mai rezistat. Era imposibil să fi rezistat mai mult. Presiunea era prea mare.
Ce poţi să faci cu un subconştient nesupus? Să te lupţi? N-are sens! Te supui tu şi înduri. Până se plictiseşte să te mai frământe. Şi să nu-mi spui că timpul e singurul remediu. Pentru că pe asta n-o mai cred.
Şi nici fotografia aceea n-are sens să o ascund... Ar fi la fel de inutil ca şi zilele în care nu-ţi vorbesc, ca momentele în care încerc să şterg amintirile. Nu se poate şi gata.
Într-una din zilele astea vei afla tot adevarul. Îţi promit!
Un comentariu:
se poateeee!incercat pe piele proprie,doar ca e adevarat ca iti ia timp si lupta crancena.
Trimiteți un comentariu