What you were sau jurnalul unor amintiri

*aici

Am ignorat atât de mult amintirile acestea pentru că doar gândul la ele mi-era insuportabil. Le-am ascuns in colţuri întunecate şi le-am ferecat bine, cu lacăte mari, pentru că aveam nevoie să ştiu că sunt puternică. Să ştiu că nu-mi mai afectează existenţa. Să mă mint că nu mai are importanţă. Că am putut trăi la fel de bine şi aşa. Că mi-a fost bine, că toate acestea nu au lăsat decât urme minore.

La ce bune amintirile care te macină pe dinăuntru ca o carie? De ce să le păstrezi? De ce să le revezi ca pe un film pus pe repeat? Şi să te doară. Să-ţi vină să urlii toate cuvintele pe care le-ai ţinut atât de adânc în tine pentru ca restul să nu vadă că de fapt eşti la pământ, că aparenta răceală cu care tratezi lucrurile e doar o mască în faţa slabiciunii pe care nici ei n-ar suporta-o. Dar să nu poţi, nici măcar acum. Pentru că îi iubeşti prea mult ca să le arăţi partea asta din tine. Pentru că imaginea pe care şi-au creat-o ar dispărea în câteva secunde şi nimeni şi nimic, niciodată n-ar mai putea-o reînvia.

Dar nu poţi fără ele. Îţi aduc aminte că eşti în viaţă, te ţin în viaţă. Îţi aduc aminte că trebuie să-ţi demonstrezi ţie în primul rând că eşti mai puternic decât orice pedeapsă primită de la destin. Pedeapsă pentru care nu erai pregătit atunci. Pedeapsă primită pe vremea când nici măcar nu ştiai sensul acestui cuvânt.

Vine momentul în care le eliberezi. Nu le mai poţi ţine închise. Vine momentul în care, oricât de teamă ţi-ar fi, trebuie să-ţi înfrunţi trecutul. Să te maturizezi atât cât cere situaţia respectivă, să ignori faptul că maturizarea asta a avut loc demult, forţat şi să zâmbeşti încă, pentru că, orice s-ar întâmpla, copilul acela o să te ridice din mocirlă. Vine momentul în care fiecare imagine pe care ţi-o aminteşti te loveşte, te doboară, te lasă greu, la pământ, cu sufletul în palme, resemnat că oricine l-ar putea acum strivi cu un pas. Dar nu mai contează. Fiecare amintire e vie, fiecare imagine, chiar dacă e puţin ştearsă, te duce în timpul pe care credeai că l-ai uitat. Care până nu demult îţi era străin, nu făcea parte din tine, din viaţa ta. Şi zâmbeşti. Zâmbeşti cu lacrimile şiroindu-ţi; zâmbeşti cu o durere pe care n-o înţeleg mulţi, cu o seninătate care duce la nebunie. Un zâmbet rece, de sticlă, ca de mort. Un mort viu, un suflet prins între două vieţi. Acum mai mult ca oricând simţi viaţa scurgându-ţi-se prin vene şi ai curajul să pronunţi cuvântul acela. Totuşi nodul din gât rămâne, ca o piedică. O piedică să-ţi aducă aminte că n-ai să-i ştii niciodată sensul, că n-ai să-l poţi rosti niciodată tare, fără să-ţi tremure vocea, fără să simţi că ţi se înmoaie genunchii, fără să-ţi piară vocea, fără să rămâi fără aer. Pentru că tu, n-ai să ştii niciodată adevăratul lui sens.

Vine momentul să priveşti în urmă şi să realizezi că nu doar tu ai luptat cu amintirile, că sacrifciile pe care alţii le-au făcut tocmai în numele acestora ţi-au servit ţie ca punct de sprijin. Că suferinţa pe care au îndurat-o alţii e semnificativ mai mare. Şi asta, din nou te face mai puternic, gata să laşi din nou în urmă tot ce te leagă de momentul acela, pentru cel puţin alţi câţiva ani, să-ţi vezi de drum, fără să priveşti o secundă înapoi, să-ţi reiei masca de om puternic, om care spune zâmbind „nu-i nimic, a trecut mult timp, nu mai contează” şi să-ţi înfigi un pumnal în suflet de fiecare dată când faci asta.

Insăşi ideea că au fost şi vor fi atâtea momente în care absenţa aceasta te-a măcinat ca un parazit, ideea că n-ai să poţi avea niciodată anumite sentimente, că n-ai să poţi trăi niciodată anumite momente, te lasă fără suflare, te impige pe marginea unei prăpăstii la fel de adânci precum moartea.

Dar acum nu mai poţi să ignori. Nu mai pot să le ascund. Sunt atât de aproape încât simt viaţa din ele. Sunt atât de puţine încât îmi vine să strig de durere. De fiecare dată mai puţine. Se pierd în întunericul colţului în care le ascund. Iar absenţa lor e infinit mai sfâşietoare decât orice altă durere. Uitarea e cea mai mare pedeapsă pe care aş putea-o primi. În momentul în care va dispărea şi ultima frântură, mă voi considera un om mort. Sec. Lipsit de viaţă, de trecut, de suflet.

A fost nevoie de mulţi ani să-mi dau seama că amintirile sunt parte din ceea ce mă ţine în vaţă şi că, odată la mulţi ani, e nevoie să-ţi deschizi sufletul şi să le laşi la lumină. Pentru că, deşi e mai dureros decât orice lovitură, şi mai periculos decât o operaţie pe cord deschis, îţi reaminteşte ce ai fost, şi cine eşti.

*Acesta este un post foarte personal, un post egoist, în care e exclusiv vorba despre mine. Atât.