incoerent

Vine momentul ăla în care realizezi că nu prea mai multă lume în jurul tău. Cam toţi care te-au iubit necondiţionat de când ai intrat în lumea asta au plecat fără să te anunţe unde se duc. Tu speri doar că încă te mai văd de acolo de undeva şi pun o vorbă bună pentru tine destinului. Şi acum... cam încerci să te agăţi de tot ce seamănă cu ce ştiai tu.. şi te chinui să nu-ţi mai aduci aminte la tot pasul şi să te năpădească lacrimile. Pentru că atunci ar trebui să dai explicaţii... şi cine ştie dacă cineva ar înţelege că oricâtă dragoste ai primi tu de la alţii, şi oricât de mult ai încerca tu să te complaci... nu-ţi iese tot timpul. Pentru că ei nu sunt oamenii tăi. Nu ei te-au învăţat că nu e bine să minţi, sau nu ei te-au pus sus pe cal prima dată sau te-au pus să le porneşti maşina când erai prea mic să stai măcar pe locul din dreapta. Dar încerci.. şi iar încerci... şi-ţi mai şi reuşeşte din când în când. Doar că ruptura aceea s-a produs prea devreme. Şi tu nu mai ştii ce înseamnă, şi nu mai ştii cum să reacţionezi, nu mai ştii nici măcar ce înseamnă acel cuvânt. N-ai ştiut niciodată dacă stai bine să te gândeşti. Ştii doar ce ai văzut la alţii.. şi nici măcar nu poţi să pronunţi cuvântul acela. Nu-ţi iese.. mintea ta refuză să proceseze un cuvânt al cărui înţeles ţi-e străin. Iar firea puternică pe care ai afişat-o până acum nu îţi dă voie să te manifeşti ca atare. Nu-ţi dă voie să plângi ori de câte ori ai chef. Şi nici să vorbeşti despre asta. Pentru că nimeni care nu a fost sau este în situaţa ta nu are de unde să ştie, nu are cum să înţeleagă că simţi cum golul dinăuntru se măreşte de fiecare dată când realizezi că s-a mai dus o amintire, şi de fiecare dată când îţi aduci aminte ceva parcă îţi înfige cineva un pumnal în inimă. Şi taci, nici măcar nu îndrăzneşti să mai deschizi subiectul. Pentru că slabiciunea nu poţi să ţi-o afişezi tot timpul, pentru că nu suporţi să te privească cineva cu milă şi să auzi „înţeleg”. Nu, nu înţelegi.

Şi poate că ţi-ar fi mai bine dacă ai putea să-ţi păastrezi amintirile, dar ele dispar, şşi revin de fiecare dată mai înceţoşate. Şi te urăşti pentru asta. Şi-ţi doareşti ca măcar odata la mult timp să-ţi fie şi ţie lumină în amintiri. Dar de fiecare dată se mai şterge câte ceva şi ţi se măreşte şi golul dinăuntru.

Iar tu, te dăruieşti cu totul şi nu mai păstrezi nimic pentru tine. Chiar şi golul acela îl dai, în speranţa că cinevava găsi cu ce să îl umple. Pentru că ai atâtea sentimente care au zăcut în tine prea mult timp, iar acum nu le mai poţi ţine închise.

And now I’m all yours and there’s nothing left inside for me.