Declaratie de dependenta

Ai avut vreodată sentimentul acela de singuratate absoluta? Te-ai simtit vreodata atat de singur incat iti era frica de tine? De gandurile tale? De tot ce esti sau ai putea fi?
Era dimineata. Ma indreptam (ne)hotarata spre locul unde imi petrec cate o jumatate din cinci zile in (aproape)fiecare saptamana(sala de clasa… a doua pe stanga, etajul unu). Nici macar nu eram destul de lucida pentru a realiza ca suna telefonul. Pe ferestrele murdare de gandurile atator suflete inchise intre peretii reci ai „institutiei principale” se mai zarea cate un felinar aducand aminte oricarui trecator ca e prea devreme pentu viata. La ora asta se doarme… Urc scarile atintindu-mi toate franturile de atentie asupra acestul lucru(am un trecut destul de dubios in legatura cu scarile si pastrarea echilibrului pe ele), ajung in capatul holului si ma pocneste. Liniste mormantala, intuneric.. parea ca nu se mai termina… Chiar si panoul masiv care n-are nicio logica din capatul celalalt al holului parea infricosator… se auzeau doar pasii mei obositi, sictiriti, o melodie incerca sa-si faca loc dintr-o casca demult cazuta din urechea mea, si gandurile care rasunau asurzitor lovindu-se de peretii care se doreau a fi albi… liniste, intuneric, pustiu… Sentimentul care m-a cuprins in urmatoarea secunda a fost de dezolare totala… Singuratatea fundamentala, nedescrisa, indescifrabila, de neinteles, neintemeiata… Si totusi era acolo, plimbandu-mi-se prin sange ca un turist care incearca toate potecile pentru a afla toate secretele si pentru a inventa mai multe… In sfarsit; ajunsa in clasa am dat de colegii mei si de muzica lor „extraordinara” ceea ce m-a facut sa ies din nou in spatiul atat de ostil mie in dimineata aceea. Priveam pe fereastra, desi nu vedeam nimic care sa-mi atraga atentia. Era un fel de pretext pentru a-mi ascunde nelinistirea, pentru a putea sa-mi ascult gandurile. Totusi doar vederea luminii de pe partea cealalta a ferestrei imi dadea o anumita siguranta. Acum aveam mediul perfect sa ma cufund cu totul in ganduri… intre pereti crestati de indoieli si de intrebari… in lumea mea…

In ultimul timp am observat ca majoritatii oamenilor le e dor de ceva. Si spun „ceva” fiindca nu ma refer la persoane. Iti e dor de o gramada de nimicuri la care nu te-ai fi gandit vreodata ca la ceva care iti va lipsi. Si iti doresti atat de mult sa le mai ai o clipa, sa le mai simti, sa le mai vezi, sa le mai traiesti… Iti e dor de leaganul din parcul unde obisnuiai sa mergi cand erai mic si unde acum domneste un minunat bloc, de bomboanele pe care le imparteai cu prietenii, de pliculetele de zahar vanilat pentru care te certai cu tovarasii de joaca, iti e dor de cafeaua pe care ti-o facea mama dimineata, ti-e dor de tigara fumata pe furis la coltul blocului… iti e dor de toate… iti e dor de tine… iti e dor de timp… Poate ca viata nu e altceva decat o mare dependenta… De unde sti ca „nu depinzi de nimic” daca te intristezi la gandul ca in locul bancii unde ai primit primul sarut sta acum o trista si banala bordura? De unde sti ca ai vreo putere asupra ta? De unde sti...

Suntem dependenti de tot, suntem dependenti de nimic, suntem dependenti de toate nimicurile…

Declaratie de dependenta…..