De ce vrei sa-mi incatusezi emotia intr-o inchisoare tulbure si rece? De ce vrei sa-mi alungi simtirea pana la marginile trupului, de unde n-as putea s-o mai culeg vreodata?
Tu esti al tau. Eu a cui sunt? Imi spui ca ma inlantui singura in ganduri incolore si intrebari seci. Poate ma simt bine in inchisorile mele. Poate ca asta e sensul pe care vreau sa mi-l dau. Poate vreau sa fiu eu insami o inchisoare. O inchisoare din care nu mai vrei sa pleci. O inchisoare care te sfarseste incet, in care domneste incertitudinea, in care domina haosul si nesiguranta, in care infantilitatea mea iti distruge maturitatea de care mi-ai dat dovada de atatea ori. Si totusi, ai fi atat de legat de acest loc uitat de vremuri incat te-ai chinui sa ramai, ti-ar fi greu sa pleci si imposibil sa te mai intorci.
O inchisoare unde visele sunt desenate pe pereti de suflet si unde raspunsurile umbla schioape in cautare de raspunsuri.
Tu esti liber. Eu sunt prizoniera mea. Incatusata de ganduri si eliberata in secunde suspendate de cate un vis si un ciob de fericire, mi-e uneori frica sa pasesc in afara zidurilor albastre de ganduri si violet de incertitudine. Griul nesigurantei imi invaluie fiinta si doar tu mi-ai putea colora privirea.
Imi spui ca felul meu de a fi te intriga. Si totusi tu ma intelegi. Eu nu. Mi-a ramas scrijelit pe suflet primul moment in care am gasit un sens pentru tot ce fac si tot ce simt, pentru tot ce gandesc si pentru tot ce visez. Si mi-e de ajuns sa stiu ca macar o data am fost capabila sa am un sens. Un sens al meu. Pe care nu mi-l putea lua nimeni. Pentru ca era prizonier si el alaturi de mine.
Tu nu crezi in iluzii. Eu le traiesc. Ma plimb printre ele ca printre milioane de esarfe colorate purtate de vant in directii doar de noi stiute. Ele imi tin de urat cand tu nu-mi vorbesti, cand tu nu ma privesti, cand tu nu ma cunosti, cand tu nu ma visezi. Imi coloreaza inchisoarea si-mi aduc vesti din alta lume.
Tu crezi in cuvinte. Eu cred in priviri. De cate ori nu te-am mintit cu atatea cuvinte si mi-ai descoperit adevarul in ochi? De ce atunci cand vrei sa ma minti nu ma poti privi in ochi? De ce nu crezi ce-ti scriu? De ce-mi cauti mereu ochii atunci cand iti vorbesc? Poarta catre inchisorile mele sunt ei. Privindu-i, risti sa te afunzi in labirinturi pierdute si in trairi nesfarsite si neintelese.
Tu vrei sa cresti. Eu sunt doar un copil. Am leagane care ma duc la vise, cred in zane si-n povesti. Visez sa zbor si sa schimb lumea. Ai putea spune ca sunt naiva, dar n-o vei face niciodata fiindca sti ca asta m-ar ucide.
Tu esti puternic. Eu inca mai cad plangand. Inca mai descopar peretii grei ai camerei pe care am crezut-o de atatea ori daramata si ma doare praful si mirosul de rugina. Dar tu ma aduci de fiecare data inapoi si ma-nveti sa alung gustul trist al camerei ruginite.
Ma intreb de ce ai vrea una ca mine? Gasesti alta mai buna fara sa te coste atat de mult suflet. Dupa cat am incercat, eu nu stiu ce-a mai ramas in loc. De ce-ai vrea o inchisoare cu nume de fata?
Cine esti tu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu