Unanswered

Se pare ca locuieste pe gangul intunecos si rece. Acolo il zaresc in fiecare zi. In penumbra, inconjurat de fum de la o tigare pe care n-o fumeaza niciodata. Am stat de atatea ori sa-l privesc asteptand sa traga macar un fum. Insa n-a facut-o niciodata. O aprinde si asteapta. Parca ar uita de ea. Aprinde ţigara după ţigara si se afunda in ganduri mai negre decat fumul din jurul lui. Sau poate ca acelea sunt gandurile lui. Priveste in gol, cateodata parca incearca sa desluseasca mesajul invizibil desenat cu degetul pe zidul murdar. Era un om trecut demult de 30 de ani, purta mereu haine pamantii si peticite, parul lung si-l tinea strans la spate, de parca incerca sa-l ascunda, mainile ii tremurau, iar ridurile pareau ca ascund multe dureri. Statea acolo, in intuneric, pe lada de lemn pictata de vreun copil neastamparat. Seara, cand felinarele se aprindeau, ramanea acolo, invaluit in fum. Lumina ii cadea chiar in crestet, ca un reflector care incurajeaza un actor cu trac. In lumina slaba si calda a felinarului parea alt om. Parca era rupt dintr-o carte despre oameni tristi cu povesti multe, parca isi astepta sfarsitul acolo, linistit, rabdator, citindu-si sufletul pentru ultima oara. Intunericul si linistea din jur nu-l speriau. Privea din cand in cand spre strada incercand sa distinga vreo silueta cunoscuta insa privirea i se pierdea, ramanand atintita pe zidul de deasupra magazinului de antichitati. Acolo, tencuiala cazuse iar pe cele cateva caramizi de un rosu nefiresc statea scris „fericire”. Era o strada trista, si totusi cineva care trecea pe aici isi amintise de fericire.

De multe ori m-a surprins privindu-l, iar eu, speriata mi-am ascuns privirea in vitrina de langa gangul cu pricina. Dar el stia ca il privesc. Încerca sa-mi spuna ceva gadiland cu degetul aerul innecacios din jurul lui. N-am inteles niciodata ce-mi scria. Vroiam foarte mult sa-i vorbesc insa mi-era teama si rusine. Stiam ca ma vede, ca stie ca merg pe strada aceea doar sa ma conving ca este inca acolo, pe lada colorata, ca un gand intre fumuri de iluzie.

Pana la urma m-am hotarat sa ma apropii si sa-i vorbesc. Imi luase destul de mult timp sa ma gandesc ce-i voi spune prima data si nici acum nu eram sigura care va fi primul cuvant pe care il voi rosti. Sau poate nici n-am sa am curajul sa spun ceva. O sa stau acolo langa el, respirand fumul gadurilor lui, uitandu-ma la zidul lui, citind cuvintele pe care mi le desena.

Ploua in ziua in care mi-am luat inima in dinti si am traversat. Mai aveam cativa pasi pana la gang si dintr-o data m-a cuprins o neliniste care imi sfarteca ratiunea ca un criminal in serie care se hotarase ca va fi ultima victima. Manerul umbrelei imi servea drept punct de sprijin. Il tineam atat de strans incat mainile incepusera sa-mi tremure si durerea facuse sa apara ceva lacrimi in coltul ochiului. Dar era prea tarziu. Nu puteam sa dau inapoi. Am intrat timid in gang si m-am apropiat.

„Nu-ti fie teama. Te asteptam…”
Asadar stia ca am sa ma duc. Stia ca odata am sa vin sa-i vorbesc. Vocea lui era atat de nesigura incat mi-a fost greu sa deslusesc toate cuvintele pe care le rostise. Totusi, era ceva in tonul lui care imi stersese nesiguranta cum sterge un burete dovada greselii de creta.

M-am asezat langa el. Pe o lada gri, pe care scrisese ceva odata. Desi am incercat sa deslusesc cuvintele, totul parea sters de timp aici. Pe peretele pe care am crezut atata vreme ca scrie ceva era un desen de copil, o urma de infantilism, un joc vechi, poate un ramasag intre doi prieteni. Mi-a spus ca fusese postas. Dar ca si-a pierdut slujba atunci cand tinerii au renuntat la srisori datorita progresului tehnologiei. Vocea ii tremura cand vorbea despre scrisori. „N-ai idee cum e sa sti ca porti cu tine atatea emotii, atatea, tristeti, atatea cuvinte de iubire si atatea dureri; atatea vesti bune si nenumarate vesti despre sfarsit, de orice fel ar fi acesta. Acum cuvintele si-au pierdut valoarea. Acum copiii se grabesc sa creasca si apoi regreta ca n-au avut timp sa se joace si sa sa se bucure, acum tinerii ingroapa secrete in priviri, si ascund minciuni in palme, acum oamenii mari cauta sa fie puternici, ii invata pe cei mici sa urasca, nu mai stiu sa se priveasca in ochi si au uitat cum mioase marea. Acum toate sunt triste. Acum totul e nimic si nimic e totul. Vezi ce scrie pe zidul de deasupra magazinului de antichitati? E scris acolo dinainte sa fie terminata cladirea. Acum privesc cuvantul acela scris acolo cu franturi de suflet de niste copii entuziasmati si ma intreb daca azi mai stie cineva ce inseamna fericirea.”

Parea atat de trist cand imi vorbea. I-am pintalnit privirea. Ochii negri pareau ai unui copil care tocmai a primit o acadea, insa ridurile oglindeau rani adanci pe care timpul in loc sa le vindece le-a dat proportii inimaginabile.

„Dar tu, copil uitat de vreme, de ce nu esti fericit? Au facut un pagan din tine, asa-i? Nu te lasa sa crezi.”

Ultimele cuvinte mi s-au intiparit in minte ca si cum mi-ar fi fost insemnate cu un fier incins. N-am putut sa-i raspund. Simteam atata dispret pentru toti cei care ma facusera sa uit ce-nseamna sa traiesti incat n-am putut sa-i spun ca eu credeam. Ca inca mai cred in povesti si-n vise, ca inca mai traiesc iluzii si-mi desenez culori in suflet.

Isi mai aprinse o tigara si imi arata desenul printre rotocoalele de fum. Era cea mai monstruoasa imagine pe care o vazusem vreodata. Ca si cum copilaria tuturor copiilor din lume fusese furata si omorata acolo, in fata mea, si acum zacea nemiscata intre rotocoale de fum.

„Sa nu-i asculti. Sa nu-i asculti vreodata cand vor incerca sa-ti alunge copilaria spunandu-ti nume ca naivitate, imaturitate si chiar prostie.”

Deseneaza din nou cuvinte cu fum. De data asta am inteles. Scria: prietenie, vis, inima, emotie, sinceritate, copil, mare, inocenta, cer, fericire, soare, culori, simplu, libertate, zambet…

AU FACUT DIN TINE UN PAGAN ASA-I? NU TE LASA SA CREZI.