Plecase de acasa cu gandul sa... Nici nu mai stie de ce. Acum nici nu se mai putea gandi de ce. Era acolo goala de ganduri si de sentimente. Simtea inauntrul ei un alb inconstient de curat si un hau nesfarsit in care se pierduse orice urma de umanitate. Ajunsese sa creada ca face parte din decor. Ca o piatra pe marginea drumului.
Oricat ar fi incercat sa se ridice si sa mearga mai departe ori sa se intoarca ii era imposibil sa se clinteasca. Statea cu privirea atintita spre copacul care isi scutura petalele pe alee. Ii parea ca ninge si asta o fermeca. Totusi nu era capabila sa creasca vreun gand. Parea ca s-a rupt cu totul de realitate si ca asteapta ca cineva sa o traga inapoi.
Totusi nu era nimeni in jurul ei. Pierduta in timp parea ca-si cauta ceasul in zare.
Soarele apusese demult si copacul luminat de lumina slaba a unui stalp incetase de ceva vreme sa-si mai verse petalele. Isi simtea sufletul cum curge printre pietre si nu vroia sa faca nimic sa-l opreasca. Auzea cum toate sentimentele isi sopteau povestile printre colturi tari de piatra si isi dorea sa nu le fi stiut atat de bine.
Tousi era acolo, intre simt si nefiinta, traind o viata care i se parea straina. Se gandise si la sinucidere de cateva ori. S-a razgandit repede totusi sub pretexte copilaresti. Era totusi un copil. Si tinea prea mult la lumea pe care si-o crease pentru a renunta si la ea. Chiar daca oamenii n-o mai vedeau de mult ca pe un copil, in spatele imaginii pe care si-o crease fara voia ei se ascundeau doi ochi de copil speriat care implora o picatura de suflet. Sinucidera nu i se paruse niciodata o idee buna, insa avusese de cateva ori impulsul sa sara. De unde? De pe cea mai inalta cladire din oras. Ajunsese acolo, pe margine, la un pas de zbor, la un pas de autodistrugere. De fapt, autodistrugerea se producea inca de la prima decizie de izolare. Statea acolo, privind viata de jos. Se vedea pe ea, urmand cursul obisnuit al unei zile de luni. Se vazuse zambind de cateva ori si o vazuse pe Maria tipand la ea si obligand-o sa se "adune". Asta o induiosase. Ii placea s-o enerveze pe Maria. I se parea simpatica cand de impacienta de mama focului din cine stie ce flecustet. Ii era totusi frica sa sara si hotarase ca se va intoarce altadata. Si asta se intamplase de fiecare dintre cele 3 dati cand urcase pe acoperis.
Acum nu se putea gandi la sinucidere. I se parea o irosire prea mare de timp si energie. Nici moartea nu-i parea o idee buna macar.
Privea aleea ninsa cu petale si intra incet-incet in lumea pe care o credea pierduta.
Acolo era ea....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu