Intre regrete isi mai face loc cate o raza de speranta ca fetita ajunsese bine undeva si ca nu i se intamplase nimic. Totusi si-ar fi dorit sa-i fi spus despre mare inainte sa se intample nenorocirea. Tot ce dorea acum era sa mai auda o data vocea intepata oarecum nesuferita a copilei.
Era la fel ca ea. O copila care credea in lucruri mici, in lucruri care nu se vad, in lucruri ce se simt. Totusi ignorase partea asta de suflet in ultima perioada. Se simtea ca si cum ar fi fugit de ea si ii parea rau.
Uneori e bine sa te desparti de tine... dar nu asa... Ii facea rau sa stie ca lumea ei i-ar fi putut distruge ultima urma de inocenta care ii mai ramasese. Vroia doar un avion de hartie sa zboare pana la capatul cerului. Cu cat trecea mai mult timp cu atat i se parea ca n-are niciun rost sa mai ramana acolo. Totusi nu se putea clinti de acolo. Era tintuita in afurisitul ala de loc de constiinta care nu-si gasise un moment mai bun sa-i tina predici decat asta. Parca ii vorbea dintr-un radio vechi. Se auzea intrerupt, lipseau cuvinte, de multe ori nu intelegea nimic. Nici nu prea ii pasa ce-i spunea... Doar cand i se parea ca-i vorbeste de copila era atenta.
In restul timpului incerca sa-si aminteasca cat mai multe lucruri frumoase ca nu cumva sa se mai incurce cand i se cerea sa numeasca unul dintre ele.
Toate amintirile i se plimbau prin fata ca secvente dintr-un film vechi. Si zambea...
In lumea ei lucrurile incepeau sa prinda contur din nou. Vantul se oprise si avionul de hartie se asezase intr-un copac, fara ca fetita sa fie cumva ranita.
Ti-ai amintit.
Nu mai e nevoie sa fugi de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu