sâmbătă, decembrie 6

INCURSIUNE INTR-UN SUFLET BOLNAV (III)

Oricât de greu ți-ar fi să recunoști ești incredibil de egoist. Nu că asta ar fi un lucru rău. Nici bun nu poți spune că e, dar într-o oarecare măsură, fiecare dintre noi este. Ai să ma întrebi cum am ajuns la concluzia asta. Nu e greu dacă stai să te analizezi în primul rând pe tine. Dacă vreodată o să ai răbdarea și curajul să nu te mai ascunzi de tine, să stai în fața ta fără să-ți fie teamă de ce vei spune ori afla, ai să-mi dai dreptate.

-Mi-e teamă că de data asta o să te contrazic.

-Dacă ai să ai răbdare să-ți spun, ai să-mi dai dreptate, iar dacă nu, am să te rog să intri cu totul în sufletul ce se ascunde sub haine ori fuge din spatele ochilor atunci când te uiti în oglindă. Ne temem cel mai mult nu de moarte, ci de momentul în care nimeni nu va mai avea nevoie de noi. Cât timp exista cineva care are nevoie de noi, ne simțim oameni. Cine spune că iși este sieși suficient ori nu-și cunoaște sufletul deloc, ori și-l neagă cu desăvârșire. Din momentul în care observi că nimeni nu are nevoie de tine începe să-ți moară sufletul. Realitatea e că avem nevoie să se aibă nevoie de noi. În mod constant si continuu, fără întreruperi, ori negări. Iar dacă pentru o secundă șirul se întrerupe ți se împraștie sufletul. Și apoi arată exact ca pereții albi, abia zugraviti ai unei camere de ospiciu pe care s-au aruncat cinci litri de cerneală neagră. Imaginează-te pe tine în acea cameră, instabil din punct de vedere psihic, speriat de moarte că ordinea în care te simțeai în siguranță a fost împroșcată cu negru. Ca un nebun te lipești de parțile albe, te ghemuiești, îngâni câteva cuvinte care nu te ajuta deloc, dar liniștea te sperie și mai tare. Și aștepți. Aștepți ca cineva să zugravească înapoi pereții cei albi între care te ascunzi. Și ai vrea să pleci. Să uiti cine ești si de ce te ascunzi, însă oriunde te-ai duce, există o cameră la fel de goala, cu pereții la fel de albi. Iar atunci, nebun de alb, îți ascunzi sufletul în colțuri de zâmbet, pe sub haine ori ratacești aiurea pe străzi unde lumina n-a mai pătruns de mult. Cauți pereții albi pe care i-au împroșcat alții cu negru. Până la urmă totul se rezumă la tine. Și e oarecum firesc luând în calcul faptul că în centrul univarsului tău nu e altcineva decât TU. Și e inutil să o negi. Ai legate de tine zeci de sfori, una pentru fiecare persoană care are evoie de tine, de care ai nevoie ori pe care o întalnești din întâmplare și care rămâne acolo, înauntru, ca o hologramă. Și te intrebi de ce uneori doare atat de tare. Ți se rup sforile. Și de fiecare data le legi mai slab. Din același egoism: speri că dată viitoare să doară mai puțin.

Nu suntem altceva decât nebuni de alb fugiți dintr-un ospiciu în care ne țineau sufletele. Și ca să nu ne recunoască ne ascundem, fugim. Fugim de noi și de camerele albe în care ne țineam sufletele. Uneori, de dor de alb ne pierdem in cuvinte. Ne jucam cu ele ca niste copii, însă ochii nostri vor jucaria de-atunci. Și toți strângem la piept secretul inutil al ascunzătorii noastre. Îl știm cu toții, îl negăm cu toții, ca schizofrenici ce trăiesc în lumi de vise. Nebuni de alb, cu suflete ascunse în cioburi de priviri, în colțuri de zâmbet și fărâme de dorințe.

-Și camera albă?

-E alba doar la început.Atunci poți s-o arăți tuturor. Pe măsura ce ți se leagă sfori de suflet se murdăresc pereții și nu-ți mai e așa ușor să inviți pe toată lumea înăuntru. Iar când nu mai rămâne niciun loc alb, atunci ești nevoit să pleci și să te ascunzi. Doar iarna, când totul e alb ți se mai arată sufletul dacă nu cumva a prins coajă de când rătăcește împreună cu tine prin vânt.

-Dar dacă o zugrăvește cineva?
-Trebuie să găsești pe cineva care are destulă vopsea și răbdare pentru camera ta. E ca și cum ai vrea să coși o pânză care a fost sfâșiată și să ai pretenția să arate la fel ca la început. E imposibil... așa cum nu poți obliga pe nimeni să-ți curețe ție sufletul de negru, așa cum nu poți obliga pe nimeni să se murdărească de negrul tău, așa cum nu poți obliga pe nimeni să aibă nevoie de tine, așa cum nu poți obliga pe nimeni să-ți țină sufletul în viață, așa cum nu poți nici tu de unul singur...

-Și dacă totuși cineva iți zugrăvește în alb camera?

-Atunci se va murdări din nou. E o lume plina de negru. Nu-i destul alb pentru toți. Doar unii își primesc albul înapoi măcar o dată. Restul, primesc doar pete de alb pe negru. Atât cât să supraviețuiască.


Un comentariu:

aurelianno spunea...

uau!!
m-am regasit perfekt in cele 3 "Inkursiuni"....

f. frumos....