Când ți se povestește ceva despre tine ai tendința să cauti orice în fiecare detaliu. Și dacă tot ce găsești e scrum te așezi pe podea și refuzi să continui. E ca și cum a luat cineva o parte din tine și n-a lăsat nimic în loc.
-Și detaliile?
-Le-ai pierdut. De când te cauți le-ai lăsat prin diverse locuri: prin parcuri, prin paturi, pe străzi, în case, pe acoperișuri, în buzunare sau în alte detalii, pe care tu le-ai considerat atunci mai importante. Abia târziu ai să descoperi că detaliile cele mai mici sunt cele care-ți construiesc trecutul. Iar dacă din greșeala le-ai pierdut, nu-ți mai amintești nimic. Și tot ce ai e un gol în memorie. Un gol care se extinde, te cuprinde.
-E atât de rău să nu-ți amintești? Unii ar da orice să uite...
-Alea nu-s detalii. Și de fiecare data când cred că au uitat dezgroapă rămășițele unor experiențe de dragul... de dragul suferinței pana la urmă. Nu există neputința de a uita. Lucrurile le uiți foarte ușor. Ai să spui ca nu-i adevărat. Că lucrurile care te-au marcat iți rămân scrijelite pe suflet. Aiurea. Dacă ai pierdut detaliile ai pierdut tot. Iar când ți se dezvăluie vreun detaliu, întâmplător, abia atunci realizezi că oricât de tare te-ar fi durut sau te-ar fi bucurat acea clipa ai uitat-o, ai pierdut-o, împreună cu toate legăturile pe care le avea aceasta cu timpul. Și când spun timp spun... trecut, spun prezent și aș vrea să nu spun viitor, însă mi-e imposibil. Ți-am promis că-ți spun tot, iar asta e o parte din totul ce urmează a fi.
-Cum adică de dragul suferinței?
-De multe ori doare atunci când iți amintești de ceva trecut, așa-i? Atunci de ce să-ți amintești?
-Pentru ca ai o datorie. Față de tine. Pentru că trebuie să înveți din ce trăiești.
-Bine,bine. Înveți o data. Dar apoi tot iți amintești. Atunci cauți detalii. Pentru ce? Ca să fii sigur ca n-ai să uiți. Ca să fii sigur că ai trăit. Ca să fii sigur că n-ai visat. Să te asiguri că ești viu. Și de fiecare data când te doare ești sigur că încă mai ai suflet. Și oricât de mult ai încerca, detaliile nu le mai primești înapoi. Niciodată. Îți rămâne gol în suflet. Oricât ai încerca, nu le mai găsești. Se ascund prea bine pentru ca tu să dai de ele vreodată.
-Și atunci?
-Și atunci tot ce poți să faci e să ai grijă la detalii. Pana la urmă viața ta e un șir lung de detalii și... restul. Ai observat că cel mai ușor e să faci un copil fericit și că pe măsură ce creștem ne e tot mai greu să găsim ceva care să ne bucure măcar pentru o secundă? De ce? Pentru că ei observă detaliile, pe când ceilalți caută măreția acolo unde tocmai simplitatea e esențială, se rezumă la aparenta lipsă de importanță a acelei clipe. Din momentul în care ți-ai pierdut îndemânarea de a simți detaliile începi sa devii o umbră: aproape imposibil de fericit și iminent cufundându-te în propriul abis. Rămâi închis în tine pentru totdeauna. Incapabil să comunici, să te bucuri, să simți. Tot ce mai poți să faci e să dezgropi cadavrele fericirilor trecute. Iar experiențele în putrefacție nu fac altceva decât să-ți adâncească întunericul pe care ți l-ai creat înăuntru.
-Bine dar...
Acum te rog să nu-mi spui nimic. Mi-e de ajuns să-ți vad ochii. Mi-au spus tot ce trebuie să știu acum. Detaliile mi le spui la sfârșit. Atunci voi fi sigura că nu le pierd. M-ai rugat să încep cu detaliile, eu te rog să închei cu ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu