Tranziţii

Pământul şi-a sfâşiat aşternuturile de zăpadă. Acum pare murdar, lipsit de puritatea aceea specifică iernii, lipsit de albul care ascundea orice neregulă, orice greşeală, orice i-ar fi putut cineva vreodată reproşa. Toate astea au disparut la prima rază de soare. De parcă ar fi avut încredere, şi-ar fi arătat toate ascunzişurile, iar razele i-ar fi strigat în gura mare toate secretele. Acum le ştie toată lumea.
Exact de-asta nu-i plăceau ei perioadele de tranziţie. Exact de asta vroia ea să se ascundă până primăvara iţi intra pe deplin în drepturi. De-asta îşi dorea să fugă. Să fugă departe. Îî era dor de mare. Vroia să-i auda valurile. Vroia sa-i simtă atingerea, vroia s-o mangâie vântul venit din larg, văntul care ştia atâtea secrete. I le-ar fi aflat şi pe ale ei dar nu-i era teamă că le-ar fi strigat vrodata cuiva. Vântul nu e parşiv ca soarele. Nu-ţi dă speranţe, nu te răsfaţă aiurea, ca mai apoi să se ascundă făra să-şi ia macar la revedere.
Vântul e la fel ca un străin de care te îndrăgosteşti în autobuz. N-ai niciun fel de pretenţie de la el, totuşi îţi face ziua mai frumoasă. Ca o privire ştrengară pe care o arunci cuiva fără să-ţi dai seama, dar care mai târziu te pune pe gânduri. Exact ca atunci când visezi că eşti îndrăgostit şi fericit, iar atunci când te trezeşti chiar te simţi aşa.
Şi-ar fi dorit să se mai răsfeţe puţin printre aşternuturile albe aşa cum îi plăcea să viseze dimineaţa cu ochii deschişi imediat după ce se trezea. Şi oricâte aşternuturi i-ar fi adăpostit sufletul, paradoxal, niciunul nu era mai cald decât cel de zăpadă. Prin câte paturi nu şi-a vărsat sufletul pentru o fărâmă de fericire. Acm se simţea la fel de dezgolită ca pământul. Toate secretele îi erau scoase la iveală, fără să vrea, fără să ştie. Singura scăpare era să le spună şi ea, încă o dată, să le strige, să le dăruiască aşa cum dai un trofeu... Dar îi era frică şi asta o făcea să vrea să plece, să fugă. S-ar fi întors atunci când toate astea n-ar mai fi fost atât de grele. S-ar fi întors atunci când lumea va fi uitat de secretele ei, atunci când nimeni n-ar mai întrebat-o nimic despre ele, atunci când totul s-ar fi rezmat din nou la întrebări superficiale.
Dar cu toate astea, se încăpăţâna să rămână, să-şi calce sufletul în picioare. Îi părea că nici marea n-ar mai fi privit-o cu aceiaşi ochi. Îi părea că şi ea a aflat adevarul pe care au avut grijă să-l modeleze ca pe o scultură hidoasă. În realitate era simplu ca o dungă de negru pe alb, sau de portocaliu pe albastru. Rămânea neclintită precum un munte. Şi oricât s-ar fi străduit să pară puternică, nu-i mai mergea de data asta. Acum i se citea slăbiciunea în ochi, pe buze, în paşi.
Şi de fiecare dată câd cineva îi întâlnea privirea îi venea să strige...

Ia-mă cu tine!