luni, februarie 23

Capat de... inima



Sunt la un capăt. Nu mai rezist. Cel puţin nu mai pot acum. E prea mult pentru mine, chiar si nimicul asta e atat de mult incat nu mai am loc de el. E peste tot. M-a cuprins nimicul. Sunt un om slab, ce să fac? Şi acum simt că aş avea resurse să scriu un roman întreg fără să am măcar ceva concret de spus, sau povestit, sau discutat. Doar aşa. De dragul clanţanitului obsedant al tastaturii căreia nu i se mai vad literele.

Şi nici măcar tu n-ai putea să mă scoţi din starea asta. Pentru simplul motiv că numai acum, în momentul ăsta te simt prea departe şi-i prea târziu pentru... orice. Doar acum. Mâine o să fie iar o zi bună de.. aşteptat.

Scriu aici pentru că n-am alt loc unde să ma duc. N-am alt loc unde să plâng. Plâng în litere, aici. Şi tu n-ai să ai ocazia să ştergi lacrimile gri scrise cu Arial. Pentru simplul motiv că n-ai să le citeşti. Din dorinţa mea meschină de a-ţi ascunde lucruri n-am să îţi arăt cuvintele de la sfârşitul firii mele de azi.

Mi-a spus mie cineva că atunci când vrei ca cineva să-ţi citească lacrimile le arunci la întâmplare şi le va găsi. Eu nefiind o persoana ordonată de fel îmi arunc mereu lucrurile... şi sufletul îl arunc, ca pe ceva de care nu mai am nevoie şi îl prinde câte cineva din greşeală. Crezând că-i vreun chilipir (mare greşeală) îl păstrează ceva vreme după care îl găsesc la ghişeul de Obiecte Pierdute. Mi-a mai spus că... dar cine mai ţine minte? N-am o memorie foarte capabilă...

Sunt la un capăt. La un capat de fire, de gând, de lume, de simţământ, de... sunt la un capăt. Şi tare mi-ar plăcea să o iau mâine de la capăt. De la alt capăt. Mi-ar plăcea să ma îndragostesc în staţia de autobuz. Dimineaţa la 6 şi un pic. Oamenii sunt bosumflaţi şi simpatici. Mi-ar plăcea asta pentru că dacă nu, o s-o iau de la acelaşi capăt. Şi o să mă învârt în acelaşi cerc. Din nou. Şi din nou... În cercul tău. Şi măcar de l-ai fi făcut mai mare. Dar nu, mă ţii prea aproape şi nu mai am loc. Şi măcar de ţi-ai aminti că m-ai lăsat în cerc. Îţi mai aminteşti din cînd în când. Şi vii pe marginea cercului şi stam împreună şi privim oamenii. Din cerc. De pe margine. Gata să ieşim din el pentru totdeauna. Dar îmi spui mereu să aştept până data viitoare. Vii doar din când în când.

Ce ciudată expresie... „din când în când”... niciodată mereu, niciodată... Dar când? Aşa cum mă iubeşti şi tu... din când în când. Aşa cum şi eu la rândul meu iubesc alţi oameni. Pe tine nu mai ştiu dacă...

Sunt la un capăt şi îţi scriu...


*later edit


3 comentarii:

jurnalulsufletului spunea...

Nu stiu de ce uneori....noi fetele preferam sa ne plangem,exact asa cum spui tu,prin litere aruncate frumos pe o pagina de web,sau in propriile noastre jurnale,sa pe umarul celei mai bune prietene,insa niciodata nu ne plangem oarecum,acolo unde trebuie sau pe umarul cui trebuie;).Pentru ca ne e teama sa nu fim dezamagite,pentru ca poate nu stim cum vom reactiona daca rezultatul va fi unul nu asa de placut.:)...Si de ce?Nu ne ajuta cu nimic.Pana la urma daca nu vrea,da-i eject!!:D...si ce simplu ar fi daca intr-adevar am putea:D

jurnalulsufletului spunea...

Asculta melodia Kate Nash-Nicest thing...poate e chiar povestea ta;)..t pup

Tipa de la unşpe spunea...

Da melodia se potriveste oarecum... de plans nu-mi place sa ma plang in general, numai ca la un moment dat nu mai e loc in cutiuta dinauntru. iar frica aia de care vorbesti tu... e uneori singurul motiv care te face sa incerci... pentru ca... daca ti-e frica inseamna ca inca mai ai ceva de pierdut.