Nepoveste

Sunete ascuţite de dimineaţă agitată într-un oraş care mai mult de jumătate de zi e cuprins de o linişte apăsătoare. Nimeni nu vorbeşte, nimeni nu strigă, nimeni nu râde. Sunt oamenii şi gândurile lor. Atât. Aerul rece al noii zile îi trezea sufletul împingându-l spre un fel de margine. O prăpastie ar fi putut spune. Aerul acela avea ceva înspăimântător. Nimic nu ar fi părut absurd, sau imposibil, sau prostesc. Aerul care nu a mângâiat încă nările tuturor celor care se întorc din vise, aerul care îţi dă senzaţia că în lumea asta eşti doar tu şi gândurile tale. Şi totuşi se auzea ceva, ceva ciudat. Ceva venit parca din altă lume. Un sunet nepământean, nefiresc, reconfortant totuşi. Era timpul să-şi adune trupul din mormântul de bumbac în care îl abandona în fiecare noapte. Parfum de femei ieftine, de păcate domestice, de dureri absurde, clocot de dorinţe carnale, de patimi sfâşietoare de suflete, de iubiri ascunse şi vise îngropate intra pe fereastră dandu-i o doză mult prea mare şi brutală de realitate. Nu şi-ar fi dorit să trăiască aşa. I se păra că are o pseudoviaţă, că nu trăieşte în afara pereţilor de mansardă. Îi era teamă totuşi că tocmai aceasta era ceea ce nu trăia de fapt. Pe străzile de mahala impregnate cu miros de moarte era altă persoană. Îi venea să zgârie cu unghiile niciodată prea îngrijite zidurile care urlau a dezlănţuire animalică, a dezintegrare sufletească, a dezumanizare timpurie. Dar nu o făcea niciodată. Pentu că fie că îi plăcea, fie că nu, făcea parte din acel colţ de lume.

Mereu a fost de părere că excesele sunt benefice. Te ajută să gândeşti limpede. De aceea, de multe ori se lăsa în voia alcoolului care îi transforma existenţa într-una mai uşor de suportat. Adormea fericită şi se trezea în aceeaşi forfotă mizeră care o făcea să bea din nou şi din nou... se trezea uneori în paturi străine, în aşternuturi care miroseau a dezintegrare interioară şi abandon fizic.

Făcea toate astea pentru că avea nevoie de afecţiune, de atenţie mai mult decât toate. Nu era nimic vulgar la ea, nimic impur, care să inspire degradare de orice fel. Totuşi se simţea neom de fiecare dată cond se trezea în paturi străine după ce-şi băuse nefericirea o noapte întreagă. Hoinărea zile întregi pe străzile murdare pentru că nu putea să uite imaginile groteşti de atunci... sau cel puţin ei i se păreau groteşti după. Şi toate astea pentru puţină afecţuine. Sau din lipsă de afecţiune. Era un fel de cerşetor.. doar că in loc de bunuri materiale, ea cerea ceva mult mai greu de oferit. Din punctul ăsta de vedere era mai ceva ca un muritor de foame. Nici la capitolul material nu stătea prea bine, dar se descurca. Atât cât să ducă o viaţă decentă.

Singurul lucru care o împiedica să se abandoneze cu totul era speranţa că el va observa într-o zi existenţa ei. Bineînţeles că o cunostea. Erau şi un soi de prieteni, dar la ce bun dacă niciodată ea nu avea curajul să se apropie atât de mult încât să-i şoptească ce simte. Tare şi răspicat nu putea să o spună, în scris i se părea mult prea... impersonal (deşi îşi imagina poveşti de dragoste de fiecare dată când vedea poştaşul ducând câte o scrisoare), aşa că aştepta. Nici ea nu era sigură ce anume, dar simţea că aşteptarea asta nu duce nicăieri, şi oricât ar fi vrut ea să schimbe lucrurile o depăşea. Limitarea ei o făcea să se simtă inferioară, nedemnă de sentimentele cuiva, cu atât mai mult ale lui. A fost de multe ori hotărâtă să-i vorbească. Cu atât curaj îşi spusese monologul în gând, încât părea că el ar fi putut să-l audă chiar atunci, fără să mai fie nevoie ca ea să-l rostească. Dar întotdeauna circumstanţele o făceau să amâne.
Circumstanţele, mereu circumstanţele. Niciodată ea. Întotdeauna altcineva, întotdeauna altceva.


Îşi spunea în gând, de multe ori fără s-o mai creadă, de şi mai multe ori tremurându-i până şi vocea interioară:


”într-o zi... poate într-o zi...”