Am întâlnit-o din întâmplare, pe una din străzile acelea din liniştea cărora vrei să evadezi cât mai repede cu putinţă. Era o linişte sinistră, o linişte care nici măcar morţilor nu le este îngăduită. Paşi mici, grăbiţi, lumina care se reflecta din pavajul umed şi miros greu de... asfalt încins şi piaţă de cartier. A durat o clipă să-mi dau seama că nu eram singura care se simţea pierdută. Şi nu, nu era vorba de stradă. Cele două secunde care au închis între ele interacţunea cea dintâi o sa mi le amintesc ca pe momentele care într-un fel sau altul au aruncat o piatră în direcţia destinului meu. Pe măsură ce ne apropiam una de cealaltă paşii deveneau mai grei, mai apăsăţi, tulburând particulele mici de praf din aer. Avea acel ceva care îţi inspira fragilitate. Când am trecut pe lângă ea i-am auzit respiraţia greoaie, care era parcă un strigăt după ajutor de undeva dinăuntru. Am mers mai departe, dar câţiva paşi mai târziu am auzit-o în spatele meu, călcând parcă pe urmele mele. Era ca o umbră, însă nu am putut să-i spun nimic. De multe ori o simţeam în urma mea, păşind cu grijă, cu feminitatea aceea specifică personajelor din cărţi. Nu ne-am spus niciodată nimic. Ne întâlneam des, o vedeam mereu hotărâtă să-mi spună vreun secret după aerul serios pe care îl căpăta de fiecare dată când eram faţă în faţă.
Dimineaţa avea un aer cu totul special. Am văzut-o de câteva ori în timp ce încercam să-mi alung demonii nopţii. Învăluită de lumina încă nevăzută de toţi pământenii, cu părul moale, mereu căzut pe umerii-i dezveliţi, cu pielea albă, cu ochii mari şi umezi de parcă exact în momentul acela avea să izbucnească într-un plâns dureros şi cu buzele-i întredeschise, gată să şoptească fie un secret, fie o vorbă dulce. Era ca un vis de zori târzii, o fiinţă venită de pe cealaltă parte a lumii. Aduna înăuntru toate durerile lumii, toate patimile celor pe care îi întâlnea din aceeaşi întâmplare în care m-a găsit pe mine. Doar că... durerile mele nu le lua niciodată cu ea. Le număra pe degete de fiecare dată când mă urma ca o umbră. Într-o zi n-a mai avut degete...
Am vrut să mă întorc odată, s-o întreb de ce tace ca un mormânt de dragoste ucisă în plină nopte. De ce nu spune niciodată nimic, de parcă vorbele i-ar fi rupt venele care i se întrezăreau prin pielea transparentă, de parcă lumea şi-ar fi oprit timpul dacă ar fi şoptit ea vreun cuvânt... de parcă miile de destine care şuierau pe desupra oraşului mai tare atunci când bătea vântul şi-ar fi-ncremenit ţipătul să-i audă ei vorba... De parcă ar fi păsat cuiva că strânge în piept tot atâtea simţuri câte strânge lumea toată într-o noapte.
Păşea mereu uşor, de parcă i-ar fi fost teamă să nu calce pe morminte. Ea nu ştia că peste tot e un mormânt. Fie o iubire ucisă, fie o speranţă moartă, un vis asasinat, o copilărie smulsă şi izbită de un perete, fie un cuvânt aruncat în grabă... oriunde e un mormânt; totul e un mormânt. Groaznic mormânt...
Pesemne că ea încă spera să gasescă locul acela unde se aşează morţii înainte să părăsească lumea şi unde-şi lasă toate pietrele din suflet. Naivă... De când tot umblă şi de când tot adună durerile altora nu a înţeles că locul acela nu există, că sufletul nu ţi-l goleşti nici atunci când nefiinţa ţi-a amanetat trupul. Că pământul adăposteşte mai multe dureri ca ea, de aceea atunci când e cald şi plouă se văd aburi înălţâdu-se.
Avea totuşi aerul acela fragil, care nu-mi dădea voie să-i spun toate astea....
Era ca un vis mirosind a început, a nimănui, a tuturor, ascunsă în privirea lor, era un zbor spre nicăieri, aproape azi, mai mult ca ieri, cu aripi frânte de un dor, un dor de el, mai mult visat, un dor de dragoste-n păcat, un dor de viaţă şi pustiu, de infinit, un dor neviu, nepământean şi nefiresc, un dor de-amorul îngeresc ce-i urla-n tâmple şi-i aleargă-n sânge, ce-l simte şi apoi îl frânge, îl frânge-n palmele-i mărunte atunci când tu nu ştii ce simte.
Era pustiu şi m-am întâlnit cu mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu