duminică, aprilie 12

Vise cu iz de cafea într-o duminică târzie

Vreau să te întâlnesc din întâmplare, după o lungă absenţă într-o cafenea cu aer învechit. Să stăm de vorbă ore în şir despre tine, despre mine, despre... atât. Cafenelele au ceva personal. Ceva care te face să te simţi în siguranţă, care te face să te simţi... în stare de orice. Să fii capabil să-ţi dezvălui sentimente vechi şi secrete, să le mărturiseşti fără teamă. Şi să speri că nu mai sunt vii. Să speri că le-ai lăsat acolo, în urmă, şi că acum, cu fiecare înghiţitură de cafea, eşti mai dornic să vorbeşti despre cum era demult. Să vorbesc... să vorbesc despre tine... despre cum erai tu atunci. Despre ce erai tu atunci. Şi să sper, să sper că fiecare cuvânt nu-mi va lăsa un nod în gât, nu-mi va trezi ACELE sentimente, ACESTE sentimente. Să fiu neîndemânatică şi să te amuze, ca de obicei stângăcia mea. Să-mi spui „nu te-ai schimbat” şi să-mi zâmbeşti. Să-ţi aduci aminte de mine... să-ţi dai seama că într-un fel sau altul m-ai iubit. Să-ţi dai seama că într-un fel ciudat, te făceam să zâmbeşti în fiecare zi, şi chiar dacă zâmbeam anpoda, ţie, doar ţie îţi zâmbeam întotdeauna sincer.
Să fie vară târzie şi să am umerii dezveliţi, sau nasul roşu în mijlocul iernii. Să arăt exact ca un copil şi tu să-ţi aduci aminte. Şi să-mi zâmbeşti.

Să-mi zâmbeşti mereu.


Ce-ai zice dacă am lua-o la goană pe străzile adormite şi am turna cafea pe lângă trotuare... să se trezească toate sufletele amorţite?

2 comentarii:

Delilah spunea...

ar ramane cafeaua pe trotuar..si sufletele ar motai ca niste motani la soare

Tipa de la unşpe spunea...

Eu sper totuşi să se trezească. Măcar pentru câteva secunde să deschidă ochii. Cine ştie, poate chiar o să le placă şi ar rămâne treze.