Sunete ascuţite de metal pe piatră. Haos. Oase sparte, cioburi de viaţă. Nori negri prin care cu greu mai trece o rază. Paşi repezi, respiraţie greoaie şi alertă, crengi rupte sub tălpi.
Când te joci cu destinul, orice colţ de iad ţi se pare mai aievea decât bucăţica de viaţă pe care ai pierdut-o din prea multă încredere. Asculţi stigătul disperat al sufletului şi te laşi în voia sorţii doar-doar ai să găseşti şi de data asta o cale de ieşire. Dar acum ai adunat prea multă ură. Ură care ţi-a lăsat urme adânci, cicatrici urâte ce nu se mai acoperă. Iar restul se răsfrânge asupra ta ca o pânză de păianjăn care te înlănţuie cu fire subţiri, de mătase. Imposibilitatea de scăpare te înnebuneşte, mişcările devin spasmodice, iar cuvintele au un ton nevrotic . Era totul despre tine. Nimeni şi nimic nu mai conta. Ura aceea te orbise până când ai făcut greşeala fatală: ai lăsat-o să te conducă. Rănile pe care le-ai provocat sunt mai mari decât durerea pe care o simţi tu acum. Şi nici măcar n-ai idee.
Sunetul sinistru care domneşte peste locul tău de exil te scoate din minţi. Unghiile le-ai folosi ca pe nişte cuţite dacă ai ştii sigur că ajută la ceva. Ai rupe carnea cu dinţii, te-ai târî, ai ţipa, ai săpa cu unghiile numai să poţi scăpa de aici. Dar e imposibil. Mormântul pe care ţi l-ai creat nu are uşă, şi nici vreun tunel secret care duce la ieşire. Te învârţi în propriul cerc. Fără speranţă.
Speri totuşi că visezi. Încă aştepţi ceasul deşteptător. Banală iluzie. Te-ai cufundat cu totul în lumea pe care ai creat-o cu propriile-ţi arme, iar acum te lupţi să evadezi. Lupta asta e deja pierdută. Pentru ce te mai zbaţi? Eşti condamnat. O veşnicie şi o zi de agonie în propria-ţi cenuşă. Dacă ai putea să-ţi salvezi măcar sufletul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu