M-am întors cu soare-n ochi şi ploaie în păr, cu viaţă scurgându-se prin vene mai repede decât un râu tulbure. Mi-a fost dor de vântul care n-a mai mângâiat şi alte chipuri, şi care îl ştie pe al meu mai bine ca oricine, de înălţimile pline de libertate şi de cântec, şi de zorii plini de linişte şi de raze care te îmbrăţişează cu atâta putere încât închizi în suflet puţin din liniştea neclintirii munţilor. Iar de tine are să-mi fie dor, dar nu la fel de mult. Tu n-ai să ştii niciodată să-mi spui poveşti frumoase aşa cum face EL, n-ai să-mi umblii prin păr aşa cum face vântul şi n-ai să-mi citeşti în palme aşa cum face ploaia. Pentru că tu, pe acestea nu le-ai cunoscut niciodată.
Hai, te laşi purtat de vânt odată cu mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu