A fost marti. Din cauza unor probeleme care aveau nevoie sa fie "atestate" nu am avut vreme sa va cant. Va cant azi totusi, cu scuzele de rigoare.


Nu mai am unde să-mi ascund stelele. Sunt atât de multe încât nu mai am loc pentru ele. Găseşte-le adăpost sub pielea ta, găseşte-mi adăpost sub pielea ta. Strigă-mă-n şoaptă şi adu-mi cerul în sânge. Căci sub pielea mea nu mai am loc de vise, nici de dorinţe, nici de dor. Cheamă-mă sub piele. Cheamă-mă şi iubeşte-mă. Salvează-mă şi ascultă-mă. Du-mă departe şi spune-mi povestea fără sfârşit a lumii tale.



p.s: Melodia e pentru Cătălina şi pentru Deiu. Pentru că voi m-aţi învăţat că nu sunt niciodată singură.


p.s 2:


*Pentru tine. atat

Sunetele dinăuntru

Azi e marti. Enjoy!



Aşteaptă-mă la final. Aşteaptă-mă pentru că m-am rătăcit. Nu mai ştiu drumul spre tine. Am minţit de atâtea ori că mi-e bine încât mi s-au lipit tălpile de drum. Aşteptă-mă cât e nevoie şi te rog, promite-mi că n-ai să mă mai laşi în urmă niciodată.







Because you always end up closer than close. That's when I give in.

Final

Cu intensitatea cu care simt martirii viaţa n-am să pot niciodată să iubesc, să simt sau să trăiesc. Am ajuns la capătul simţirii azi, la capătul fiinţei, la capătul lumii (mele). Senzaţia de sfârşit nu-mi dă voie să respir. E ca şi cum aici s-a terminat totul. Că de aici înainte nu mai e nimic de simţit, că nu mai e nimic punct. Dacă cineva mi-ar cere acum ceva, orice, aş face-o. Fără niciun pas înapoi. De regrete nici nu se pune problema aici. Am nevoie de un covor moale şi de mult timp. De timp în care mă voi uita întinsă pe podeaua acoperită de lumea moale, eu însămi fiind acoperită de propria-mi negare. De timp în care nu mă voi gândi la nimic. Va fi gol. Gol în minte şi în suflet. Fără încercare de umplere, cu uşile închise, cu inima închisă. Cu ziduri mari de jur împrejur.

E o etapă de care nu mă pot lipsi. Şi dacă nu voi găsi covorul care să-mi primească goliciunea mă voi întinde pe iarbă. Acolo unde vântul a uitat să mai bată. Acolo unde soarele îşi odihneşte razele înainte să se nască din mare. Acolo unde cerul e mai albastru şi norii mai plini de ploaie.

Pentru că unde îţi trăieşti tu goliciunea interioară nu trebuie să ajungă nimeni, niciodată.

InvocaŢie

Iubeşte străine! Da, tu cel care ai o piatră în loc de suflet. Nu-ţi ucide visele în zori. Aminteşte-ţi-le. Aminteşte-ţi-le ca pe vieţi pe care ai fi putut să le trăieşti. Fii tu cel care, în nefiinţă, în nelumea nocturnă are puterea să schimbe lumea. Cel care are puterea să facă din infinit o eşarfă verde.
Bucură-te, tu, cel care te simţi singur, căci din singurătatea ta se nasc minuni. Din deznădejdea celui tădat s-a născut marea. Poartă poveşti nespuse, poveşti pe care nimeni, niciodată nu trebuie să le asculte. Poveşti pe care le visează pescăruşii. Din mare se naşte in fiecare zi doar El: Soarele. Dintotdeauna. Pentru totdeauna.
Trăieşte, copile, tu care te bucuri dimineaţa de păpădii. Simte viaţa cu palmele, cu ochii cu buzele, dar mai presus de toate, cu inima. Ascultă cum îţi aleargă sângele şi aleargă împreună cu el. Ghiceşte-ţi soarta, joacă-te cu timpul, învârte-l pe degete ca pe o minge. Priveşte-ţi lumea şi cufundă-te în ea. Până când eşti una cu ea, până când eşti legat de ea. De-a pururi.
Apoi, apoi coase-mă de tine. Coase-mă cu aţă neagră. Coase-mă să nu mă mai desprind niciodată de tine. Să fiu dureros de aproape şi să-ţi zâmbesc. Mereu.
Mi-am înnecat visele într-o găleată neagră şi te aştept.
Bucură-te stăine de aşteptare ca de ziua în care ai câştigat lupta cu destinul. Bucură-te căci în cele din urmă destinul îşi va primi pedeapsa. Bucură-te căci din aşteptare se nasc copii şi zâmbete şi fericiri.
Bucură-te, iubitule de agonie, căci din ea cresc vise. Ascultă-ţi patimile cu urechile ciulite şi atunci vei ştii cu adevărat ce-ţi spune inima. Ascult-o fără să respiri, lipeşte-ţi urechea de ea, înţelege-i acordurile şi cântă-le în cuvinte.
Bucură-te de ele ca de îngheţata pe care o primeai înainte de masă în copilărie, ca de prima felie de pepene verde, ca de aerul sărat de pe plajă în miez de noapte. Ca de prima noapte de dragoste...
Bucură-te căci altfel destinul ţi se va sparge în mii de bucăţele mici, care îţi vor intra în ochi, deranjante, înţepătoare. Care îţi vor năuci privirea şi te vor face să crezi în iluzii. În iluzii monstruoase, dar care ţie îţi vor apărea ca raiuri în care îţi vei irosi fiinţa. Te vei duce la pieire fără să-ţi pese măcar. Paradisul ţi se va părea aproape, iar iluzia te va târî în lumi de superficialitate.

Cautari

Cauţi fericirea peste tot. O cauţi de când te ştii, dar nu-ţi aminteşti să fi gasit vreodată vreo urmă... Mai gandeşte-te! Paradoxal, tindem să uităm tocmai momentele cheie. Zâmbetul de la final, sau privirea care ţi-a luminat ziua. E imposibil să nu fii fost fericit. Dar tu cauţi, cauţi până uiţi de tine, uiţi de tot ce te înconjoară. Eşti cufundat până în gât în căutarea ta care nici măcar nu e întemeiată. E o derivă absolută într-o lume mult prea plină de detalii. Dacă ai privi măcar o dată în jur...

Caut fericirea peste tot. Mi-e teamă totuşi de momentul în care am să o găsesc. Mi-e teamă pentru că nu o să ştiu ce să fac cu ea. Asta e firea mea. E un dereglaj acolo undeva. Nu ştiu să mă port cu persoanele de sex opus. DA! Asta e, nu ştiu şi gata. Nu am imaginea aceea de familie fericită întipărită în minte şi nici nu mi-am văzut niciodată părinţii ca pe un cuplu. Aşa că nu ştiu nici cum să reacţionez, nici ce să fac să captez atenţie, nici ce să nu fac pentru a nu fi interpretat prost. Caut fericirea în oameni. Dar se pare că nici ei nu o au. Sau, sunt prea egoişti să o împartă. Am căutat fericirea în tine. Odată mă vindecai. Mă vindecai de ploi grele, de zile lungi şi nopţi nedormite, de golul care parcă nu mai creştea atât de repede în mine. Acum, acum nu mai poţi. Pentru că prietenii nu sunt doar persoane care te ajută atunci când ai nevoie. Pentru că şi ei, la rândul lor au nevoie de ajutor. Doar că de multe ori nu îl cer. De ce? Nici ei nu ştiu. Dar dacă ai fi fost atent la ei, ai ştii atunci când strigă mut după ajutor. Nu-ţi cer mult, şi de cele mai multe ori nu-ţi reproşează. Doar se îndepărtează încet, privind mult înapoi, dar ireversibil. Caut fericire peste tot şi o împart de fiecare dată când o găsesc. Durează mai mult aşa. Şi e mai plăcut. Doar mă îndepărtez. Des, foarte des. Şi dacă ştii cum, ai să reuşeşti să mă aduci din nou aproape. Poate nu la fel de aproape, dar n-ai să observi diferenţa...

Căutăm fericirea peste tot. În parcuri, în baruri, pe străzi, în maşini, în oameni, în lucruri. Căutăm fericirea fără să ne oprim. O căutăm în vise, în somn. Cei câţiva norocoşi care pretind că au găsit-o o pierd aproape instantaneu. De ce? Fie că nu au împărţit-o, fie că şi-au dorit-o prea tare. Îşi trăiesc cele câteva grame pe care le-au găsit, iar apoi le e imposibil să le mai recapete. Căutăm fericirea acolo unde n-o s-o găsim niciodată. O lăsăm să treacă pe lângă noi pentru că e prea evidentă şi ne supără ochii.

Tu esti fericit?

*si pentru ca n-am postat ieri melodia de marti, ma revansez cu:

Alina Manole - Cutia Pandorei
Asculta mai multe audio Muzica »

Acorduri de suflet

De săptămâna asta, în fiecare marţi o să postez câte o melodie. O melodie care mi-a sunat mie bine în ziua respectivă.


I'm Alright (You Gotta Go There To Come Back)
Asculta mai multe audio Muzica

/(()=?*? Aş putea face din asta o leapşă. Hmmm.. să vedem. Alexandra, Deea, Bianca şi... restul (scuze, n-am o memorie capabilă) voua ce melodie v-a cantat sufletul azi?

..........................................................................................................................................................................
Se pare că după ce mi-am clarificat mie însămi statultul pe care îl am, mi-e mai uşor. Şi chiar dacă uneori mă mai găseşti lipită de covorul moale ascultându-mi batăile inimii, e mai liniste acum. Poate că începe să nu-mi mai pese. E bizar că atunci când alţii vor să-ţi pese, tu nu mai poţi.


De câte ori mi-ai spus că ai nevoie de mine?

Şi cu tot ce faci nu reuşeşti decât să distrugi totul. Aşa, distruge tot, calcă în picioare lumi întregi zâmbind. Ce-ţi pasă ţie? Până la urmă tu să fii fericit. Restul... ce mai contează? O să-ţi zâmbească de la pământ. Şi tu n-ai să ştii.

Bucură-te dragule, căci tu, ai puterea să distrugi. Eu nici să construiesc nu mai pot.

This is how you remind me

Nickelback - How You Remind Me
Asculta mai multe audio Muzica »

E absurd. Atât de absurd... Tu nu înţelegi niciodată, eu nu-ţi spun niciodată. N-are rost. Pentru că de fiecare dată eu o să fiu acolo când tu ai să ai nevoie de ceva. Pentru că deşi nu-mi place asta e felul meu de-a fi. Prost fel! Şi oricât m-aş chinui eu să cred că nu e aşa cum pare, nu-mi iese. Pentru că e.

E atât de frustrant să observi că ai fost înlocuit. Şi nu din vina ta, sau pentru că nu mai corespundeai cerinţelor. Nu... doar pentru că de la bun început, tu ai fost ca un petic. De îndată ce s-au limpezit apele, ai devenit nefolositor. Şi, implicit eşti dat la o parte, şi viaţa îşi urmează cursul (ne)firesc. Doar că tu nu mai ai loc nicăieri. Pentru că ai făcut atâtea compromisuri, şi atâtea greşeli pentru ceva oricum inexistent, încât i-ai cam îndepărtat pe toţi. Acum toţi au alte procupări. Alţi prieteni, alte planuri. Şi, în mod miraculos, tu ai rămas pe dinafară. Şi mai singur decăt oricând. Pentru ce? Pentru NIMIC. Pentru ceva care oricum n-ar fi dus nicăieri, pentru ceva ce a fost doar în mintea ta. Şi eşti nervos, al dracului de nervos. Şi-ţi vine să ţipi, să te zbaţi, să plângi. Dar nu poţi. Ai rămas inert, rece, imobil. Uitâdu-te la un monitor care îţi afişează câte un titlu de melodie în batjocură. Dacă ţi-ar cere acum cineva orice, ai face fără să gândeşti. Mecanic, fără niciun fel de implicaţie emoţională. Robotic. Nimic nu ar părea absurd, ori degradant, util ori înălţător.

Ţi-a fost mereu teamă că ai să ajungi aici. Totuşi sperai să nu. Penibil. Vrei să plângi, ai nevoie doar de un cuvânt mai... altfel. E penibil că ai nevoie delucruri ca astea şi de astfel de momente de naufragiu interior ca să-ţi dai seama că TU nu o să fii niciodată ALTCEVA. Pentru nimeni. Pentru că, fie că îţi place, fie că ai statutul ăsta tipărit în frunte sau pe suflet sau... undeva oricum e. Şi n-ai să poţi niciodată să-l depăşeşti. Pentru că, în ciuda faptului că la limba română înveţi mereu că eul liric/ poetul/ whatever aspiră spre absolut, şi în majoritatea cazurilor rămâne cu aspiratul (şi o grămadă de alte interpretări aiurea), tu ai sperat că nu chiar imposibil să-ţi depaşeşti condiţia. NAIV!

Poate că e şi o parte bună în toate astea. Mi-aţi amintit ce sunt eu de fapt. Pentru asta, şi doar pentru asta MULŢUMESC! Pentru restul... punct.