duminică, aprilie 4

DeclaraŢie de dependenţă



Aşa cum eşti tu dependent de nicotină şi ai mai fuma o ţigară şi încă una şi încă şi încă, aşa aş mai vrea eu mereu încă un minut, încă o secundă, încă atât cât să clipesc şi să te văd tot acolo.


De dor de tine mi se usucă pielea şi-mi piere vocea. Şi nu mai ştiu să privesc în jurul meu fără să te găsesc acolo. Şi nu mai pot să deschid ochii dimineaţa fără să te văd acolo adormit, fericit, pierdut în vise.


A dor de tine îmi aleargă degetele pe tastatură. Fără sens, incoerente. Fără scop. Doar să-ţi mai spună ceva. Doar să-ţi mai scrie cuvinte fără noimă. Iar eu să aud clănţănitul tastelor. Sec, ascuţit, indefinit de supărător.


Şi privesc în gol pe fereastră. Şi ascult într-una SOAD şi Nouvelle Vague şi Death Cab for Cutie pentru că-mi aduc aminte de tine. Şi aş dormi mereu doar ca să te mai visez o secundă şi să te închid acolo înăuntru. Şi să-ţi dau drumul atunci când simt că te zbaţi pentru o gură de libertate. Dar să nu vrei să pleci. Pentru că eşti parte din mine şi eu din tine şi nu mă mai simt eu fără tine şi nu te mai simt tu fără mine.


Şi mă ascund sub perne şi sub pături până vii lângă mine. Pentru că mi-e frig fără tine. Să-mi închid ferestrele şi uşile toate şi ochii. Şi să te aud în gând. Pentru că au altă rezonanţă cuvintele tale. Se lipesc acolo înăuntru. Şi nu doare deloc. Şi mi-aş construi o lume-ntreagă şi încă un oraş din ele.


Şi-atunci când mi se face dor de mare să te privesc în ochi. Şi să simt cum mi se sparg toate valurile înauntru. Şi când mi se face dor de munte să mă gândesc la tine. Şi să simt cum îmi curge libertatea crestelor prin vene.


De dor de tine nu mai pot dormi. Şi mă trezesc noaptea fără să mă găsesc. Şi aş alerga la tine să te sărut şi să mă întorc în somn adânc. Sărută-mă şi dormi. Şi nu-ntreba nimic.


Am ajuns acasă. Sunt aici şi-ţi scriu fără noimă. Şi ţi-aş scrie zile şi nopţi întregi până vine timpul să ajung din nou lângă tine. Am ajuns acasă şi sunt dornică să mă ascund iar în tine, şi să mă îmbrăţişezi atât de tare încât abia să reuşesc să respir, şi să-mi citeşti scrisorile, şi să-mi zâmbeşti , să mă priveşti şi să nu-mi mai laşi mâna fără mâna ta. Pentru că altfel nu-mi mai adun gândurile. Şi vorbesc şi scriu şi simt incoerent, fără noimă, fără început şi mai ales fără sfârşit.



Să mai visăm puţin. Să ne mai şoptim puţin. Să ne mai privim puţin. Să ne mai iubim puţin. Infinit de puţin.

Un comentariu:

Delilah spunea...

:X poate suna crud,dar in prezenta,iubirile primesc un iz de cotidian...si uite asa adorm toate cuvintele fierbinti si raman povestile cu vase,mic dejun,servici si somn la filme.