E straniu cand mi se-ntorc toti fluturii cu aripile spre tine.

E ca atunci când te plimbi o zi întreagă cu liftul. Şi-s atâţia încat n-ar încăpea nici într-un cer şi jumătate. Mai pune, te rog, de un cer să-mi pun toţi fluturii în el. Şi păstrează-l la tine-n buzunarul din dreapta, că-n stânga ţii mereu ţigările.

"Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.

şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărăm mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi…

până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând." (Nichita Stanescu)

Şi da, ai gust de vată de zahăr şi de pepene roşu şi de îngheţată pe băţ, şi de ploaie calda de vară şi de cireşe furate din pomul vecinului. Şi-mi place să-ţi ascult bătăile inimii şi să-mi potrivesc respiraţia cu a ta când adormi tu primul. Şi-mi mai place să-ţi privesc ochii când dormi. Şi să-mi imaginez ce visezi. Şi să-mi spui uşor „hai dormi” şi eu să îngân doar un „îhî” pentru că dormeam de mult. Şi să trezeşti dimineaţa bosumflat cu un „mai lasă-mă 1 minut, ba 2”, să zâmbesc şi să nu-mi mai vină să te trezesc. Şi să te cuibăreşti noaptea în braţele mele ca un copil care visează urât. Şi să-mi aduci ciocolată şi să mă gâdili până nu mai pot să respir.

Şi poate de aceea puzzle-ul începe şi se termină cu noi.