Isi petrecuse toata viata in cartierul marginas al orasului. Nici nu isi putea imagina cum e sa traiesti in alta parte. Ii placea acolo pentru ca era liniste. Si oamenii, chiar daca erau saraci isi ascundeau neajunsurile fiind intotdeauna dispusi sa-ti zambeasca. Nici macar un nume nu avea strada pe care invatase sa mearga si unde isi julise pentru prima data genunchii.
In aer plutea un aer apasator, greu de tristeti si de nemultumiri, din cand in cand se mai auzeau tipete si certuri, dar totusi oamenii zambeau. Si era un zambet sincer, din suflet. Ochii lor cereau dragoste, iar privirea lor era plina de liniste. Nu erau preocupati de bani, pentru ca nu-i aveau, nici de tipm pentru ca il aveau pe tot, nici de “noua moda” pentru ca nu visau la asta.
Oamenii stiau sa se bucure cand infloreau pomii si cand ningea. Iarna copii ieseau la sanius si rasetele lor ar fi starnit un zambet si pe fata celui mai morocanos om de pe planeta.
Acum zeci de bucatele de creta zac pe asfalt, iar desenele lor traiesc in lumea lor plina de culoare. Sub pasii mici ai fetei, Jimmy, printul pe care il desenase baiatul trist de la etajul doi, tremura de emotia ca ea, in mersul ei haotic si-ar fi putut arunca privirea in jos, si l-ar fi zarit. O vazuse de atatea ori si isi dorea atat de mult sa o iubeasca. Ce nu stia el este ca ea il vazuse, si de aceea cauta sa-si indrepte pasii spre poteca pe care el visa la ochii ei verzi. Cand nu trecea pe acolo, il privea de la fereastra. Si il iubea. Il iubea pentru ca el privea tot timpul cerul. Vedea cum rasare soarele, si numara stele cand nu putea dormi. Il iubea pentru ca era fericit, il iubea pentru ca el cunostea culorile si pentru ca stia ca daca i-ar fi vorbit vreodata n-ar fi stiut cum s-o minta. Il iubea pentru ca, desi nu se putea misca din locul unde l-a tintuit baiatul, era liber. Il iubea pentru ca era tot ce ea nu putea sa fie. Il iubea pentru existenta lui din lumea de creta. Il iubea pentru ca n-avea sa-i dea nimic si totusi de fiecare data cand il privea primea mai mult decat si-ar fi dorit vreodata.
El ii stia numele, chiar daca nu il auzise niciodata. Trebuia s-o cheme Iulia, nu putea s-o cheme altfel.
Se hotarase sa-i vorbeasca. Isi scuturase praful din conturul verde al hainutei mici si astepta. Cand in sfarsit a aparut, cu o voce tremuranda ii rostise numele. Pentru prima data ii rostise numele. Fata tresari cand ii auzise vocea si cazu in genunchi langa desenul de creta colorata.
Se iubeau, se iubeau mai mult decat si-ar fi imaginat cineva vreodata ca se poate iubi. Fata ii desenase o umbrela pentru ca nu vroia sa-l piarda din cauza picaturilor dusmanoase, ii crease lumea lui, lumea lor.
Maidanul se umpluse cu dragoste, iar lumea din creta colorata era mai mare in fiecare zi. Jimmy crescuse, si fata cu ochi verzi era din ce in ce mai frumoasa. Ii era teama ca isi va cauta un baiat cu care se va putea plimba tinandu-se de mana si care va putea s-o apare atunci cand are nevoie de el. Dar ii trecea repede. Erau doi copii care se iubeau.
Intr-o zi picaturi mari cadeau peste aerul apasator al cartierului. Iulia alearga spre locul unde isi petrecea timpul Jimmy, insa ajunse prea tarziu. Ploaia stersese umbrela galbena si ochii lui Jimmy.
“Cum sa traiesc daca nu-ti vad ochii? Te rog, paseste peste mine si imprastie pulberea colorata. Lasa-ma sa-ti simt pentru ultima oara pasul si ucide-ma. Pentru ca ma iubesti, te implor acum, sterge-mi existenta prafuita de pe maidanul cu soare…”
De atunci fata priveste pe geam cand e soare, si nu-i lasa pe copii sa mai deseneze cu creta pe poteca unde si-a ucis visele.
Totusi a incercat sa-l readuca pe Jimmy la viata, insa tot ce a reusit sa faca au fost niste monstrii pe care si-ar fi dorit sa-i ucida, insa n-a reusit niciodata sa mai stearga o existenta de creta de pe asfaltul cald. Astepta ploaia…
Din ziua aceea totusi, deasupra maidanului nu a mai plouat niciodata.
In maidanul cu dragoste nu ploua niciodata…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu