sâmbătă, aprilie 26

Octavian Paler


"Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închpui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa, sau puterea de a accepta că nu însemin mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.

Nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţă. Nu mi-ai lipsit ţintele false şi entuziasemele naive.

Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi.


O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.

Mă pot uita, oare, în oglinda spartă a memoriei mele fără teama că am ratat tocmai ceea ce n-aş fi vrut să ratez?
"(autoportret intr-o oglinda sparta)

"Marea loveste digul pe care in seara aceea
n-am avut curajul sa mergem pana la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesupt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atat de atenti
incat intr-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si il vom uita in cele din urma,
vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarati sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decat singur. Pot aluneca
sau pot inainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se intr-una de dig, sa ma intreb
cine sunt, ce varsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit in fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?"(Digul)

"V-am spus, dealtfel, că n-am nimic comun cu Christos decît răstignirea, şi chiar răstignirea este la mine un defect. Şi, bineînţeles, de martiri stupizi ca mine care se crucifică singuri între toate peroanele şi orizonturile, aşteptînd să li se bată cuiele, lumea n-are nevoie. Poate chiar de aceea prietenii mei m-au părăsit.

Adevărul e că nici măcar aici nu poţi să crezi pînă la capăt că viaţa e doar o stare de tranzit; că am apărut undeva într-o gară şi pe urmă am trecut din gară în gară, din tren în tren, mergînd spre nicăieri, pînă ce, undeva pe un peron sau într-un vagon, murim. Soarele care scaldă tufele de oţetari te contrazice. De vină eşti tu şi coaja în care te afli." (Viaţa pe un peron)


"Vedeţi în ce situaţie ciudată mă găsesc, domnilor? Eu am descoperit frica între oameni. Trăiam între oameni şi visam pustiul; iar într-o bună zi oamenii m-au făcut să aflu ce înseamnă cobra, ce înseamnă frica. Aici totul părea inofensiv. Mă speria numai golul din jurul meu. Pentru ca într-o zi să mă lovesc iarăşi de cobre, să descopăr că orice pustiu cloceşte o cobră. În gara asta am aflat că frica de pustiu e şi mai rea decît frica de oameni. Cu oamenii te mai înţelegi, te fereşti, te explici, profiţi de o licărire de compasiune. Uneori frica aţipeşte sau oboseşte. Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sînt absoluţi ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită şi n-are momente de slăbiciune. El e orb şi implacabil. Un călău somnolent şi necruţător care n-are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spăla pe mîini ca Pilat sau de a se arăta uneori mărinimos. Te ucide ca pe o gînganie fără să-ţi dea nici o importanţă. În pustiu nu există martiri. Nu există decît gîngănii. Vă daţi seama că Golgota nu era cu putinţă decît între oameni? Pustiul nu bate cuie. El te omoară fără să te atingă, fără să te vadă şi fără să te urască. Îmblînzitorii rămîn uneori imobili şi visează parcă, adulmecînd vîntul. Pustiul nici nu visează, nici nu se trezeşte. Da, domnilor, nu există un călău mai curat şi mai înfricoşător.

Şi ce concluzie să trag de aici? Că nu există scăpare din frică? Pe lîngă toate defectele mangustelor imperfecte, eu mai am un defect. Odată ce-am văzut cobra, o duc se pare cu mine. Chiar dacă fug de ea. Şi cînd mă aştept mai puţin, o văd din nou. Dar nu am singurul defect care ar fi închis zidul în jurul meu lăsîndu-l fără nici o fisură. Nu mi-am pierdut cu totul speranţa niciodată. Uneori îmi repet că pentru a redescoperi paradisul trebuie să treci prin infern. Şi că pentru a regăsi viaţa normală, după ce n-ai ştiut s-o preţuieşti, trebuie să străbaţi un coşmar. Să străbaţi, adică să depăşeşti. Un coşmar fără limite ar fi un coşmar zadarnic, deoarece învăţătura lui nu ţi-ar mai servi la nimic. Am rămas un naiv, poate, dar eu vreau să cred că toate coşmarurile sînt provizorii. De aceea vă şi vorbesc mai departe. Mai sper că într-o zi o să vă şi văd în vreme ce vorbesc.

Am pus, dealtfel, lîngă decalog o altă foaie de hîrtie pe care am scris cu litere mari: Iremediabilă e numai greşeala de a te lăsa strivit.” (Viaţa pe un peron)



2 comentarii:

Gabuzu spunea...

foarte foate interesant blog :) bv .. chiar mi'a facut placere sa il citesc ..

Inchisoare Cu Nume De Fata spunea...

multumesc :)