sâmbătă, aprilie 19

VIATA PE UN PERON

OCTAVIAN PALER



"N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decît ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decît temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun… Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la cîţiva paşi de mine continuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbuşit se reia… aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea…

Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fîntînile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decît aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgîndăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerînd-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghiţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Şi pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cîntau, ţinîndu-se de mînă, şi, cîntînd încă, se desprindeau, una cîte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cîntat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Pînă la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decît un om, în jurul unei cabane, la vreo cîteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape."

Niciun comentariu: