Te-ai gândit de multe ori ca toate cate le trăieşti sunt nişte jocuri de copii. Nu-ti prea venea sa crezi la început, dar încet-încet, te-ai convins. De când ti-ai dat seama de asta intri in tot felul de împrejurări si te-nvârti in circumstanţe, arunci argumentele si te cam ascunzi de adevăruri. Faci totul cu atâta uşurinţa pentru ca e un joc… Si joaca nu doare, nu? Ei bine… tu te-ai lovit de câteva ori si te-a cam durut acolo înăuntru… dar cine nu si-a julit coatele la joaca? Aşa-i si cu sufletul… se zgârie, sângerează, dar pana la urma se reface… pentru următoarea julitura. Păcat ca nu ti-a dat nimeni instrucţiuni la început… Regulile le afli pe parcurs. Si-ti eşti dator ţie sa le respecţi, sau nu… Asta depinde doar de modul in care-ti striga sufletul. Si-ti mai eşti dator sa faci tot ce e posibil ca la final sa te alegi cu cat mai puţine julituri. Oricum, in majoritatea jocurilor intri doar pentru ca ştii ca miza e mult prea mare si pentru ca eşti sigur ca acolo n-ai sa ajungi niciodată. Totuşi ti-e lumina atunci când ai cu ce sa te joci. Si te bucuri când iţi dai seama ca pe cat de mare e premiul, tu n-ai ce sa pierzi. Poate doar cioburi de suflet. Dar, cine are nevoie de cioburi? Problema e ca, in fiecare zi gasesti inca un joc si inca un joc. Si obosesti. Ti-a obosit sufletul de atata joaca. Tot ce vrei uneori e sa te asezi pe iarba si sa mananci o acadea. Ca acelea pe care le mancai cand erai mic. Iti trecea orice durere cand aveai acadele. Ce bine-ar fi daca si durerile pe care le capeţi de la juliturile pe suflet ar trece la fel de repede. Astea se vindeca doar cu zambete, cu timp si cu un medicament miraculos… Cum se numeşte? Ah… afecţiune! Cat stai acolo pe iarba, trebuie sa fie cineva care-ti da toate astea. Timpul il prinzi singur in buzunare sparte. Nu poti sa-l tii prea mult prins...
Stai langa mine pe iarba! Mai am 10 secunde prins si 15 zambete de primit. Apoi pot sa astept si afectiunea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu