DUMINICA

Dupa ce toata noaptea se chinuise din rasputeri sa adoarma, era momentul sa faca lucrul de care ii era cel mai frica.
„Salut! Nu-ti pot răspunde acum aşa ca lasa un mesaj după… ştii tu.”
-Aaa.. eu sunt. Vroiam sa-ti spun ca plec. Nu mai pot continua asa. Imi fac rau mie si-ti voi face rau si tie daca nu punem capat acum povestii asteia. Mi-e foarte greu sa spun asta si ma doare al dracului de tare s-o fac. Dar trebuie… Nu stiu ce-ar trebui sa-ti mai spun… Doar ca… te iubesc… si ca-mi pare rau ca se termina asa. Cand ai sa ajungi acasa voi fi plecat si te rog, te implor sa nu ma cauti.
Inchide telefonul, isi sterge lacrimile si priveste inca o data garsoniera care fusese martora povestii lor. Isi aduce aminte cat ii placea sa-i faca cafea dimineata, chiar daca ei nu-i placuse cafeaua inainte, cum ii placea sa-i vada ochii cand ii spunea ca nu-i pasa, cum se simtea cand o lua de mana si alergau fara tinta pe strazi, cum ascultau cantece de dragoste pana noaptea tarziu si cum striga vecina la ei, cum ii promisese ca va invata sa cante la chitara si primul cantec pe care i-l cantase… Nu! Nu mai putea ramane aici si o stia foarte bine. Poate ca ar fi ajuns la un consens pana la urma. Dar…nu era in firea ei sa se lege de un om asa. O durea ingrozitor sa paseasca dincolo de prag, cu geanta ei galbena atarnata neglijent, in care-si stransese cele cateva lucruri pe care le adusese cu ea cand daduse buzna in viata lui. Hotarase sa mearga pe drumul pe care n-au mers niciodata impreuna, cel care o indeparta de parc, de lac, de viata lor. Si nu putea sa nu-i para rau pentru ceea ce facea. Incepuse sa-si urasca felul de-a fi. Ii era frica sa se lege de un om asa cum o facuse cu el si trebuia sa plece, sa uite, sa renunte, pentru ca… isi facea rau. Toate certurile si toate cuvintele pe care si el aruncasera fara sa le pese ca se infigeau in suflete ca pumnalele o faceau sa vrea sa o ia la fuga inapoi, sa se ascunda in dulapul lui si sa-i sara in spate atunci cand s-ar fi intors sa vada daca ea chiar se tinuse de cuvant. Dar nu putea. Trebuia sa plece..si sa fie libera. Viata asta nu era pentru ea. Nu putea sa traiasca asa si gata. Se urca in primul tren si… gata. Fara priviri inapoi si fara regrete… doar amintiri care-o fac sa zambeasca cu lacrimi si sa-si doreasca sa o ia de la capat.. de fiecare data altfel… de fiecare data sfarsindu-se exact la fel.

You can buy me with a coffe…

-De cand fumezi tu?
-De cand uiti ca exist !

Azi… ne jucam de-a iubirea.
Azi umplem cerul cu prostii!

In seara asta iti soptesc o melodie de dragoste…

. ..si sa nu se mai opreasca niciodata

Nu-ti pot raspunde acum asa ca lasa un mesaj dupa…

Isi aducea aminte de toate... si totusi nu-i parea rau. Ar mai fi trait aceleasi lucruri de un milion de ori si totusi... la sfarsit.. s-ar fi aflat pe aceeasi bancheta de tren, cu aceleasi amintiri, cu acelasi zambet spalat de cateva lacrimi, si cu ochii plini de linistea pe care numai un om impacat cu sine si cu viata sa o putea avea. Visa deja la mii de alte povesti, incheiata cu miliarde de alte amintiri, cu milioande de zambete si sute de mii de lacrimi, cu tot atatea reprosuri si cu zeci de alte multumiri. Mai avea inca multe de incercat, multe vieti de salvat si poate ca si mai multe de distrus. Dar nu se putea gandi la asta acum... Nu-si putea imagina ca prin felul ei de-a fi ar fi putut distruge o viata... Totusi o facuse de destule ori pana atunci... Si salvase la fel de multe... "Sufletele sunt chestii bizare..." isi spuse si zambi din nou lasand vantul sa-i mangaie parul si sa-i poarte visele departe.

Baby, whatever you do, please, please don’t look back!