Epilog
Pentru că nu mai putea continua, ea se aşeză pe podea şi privind tavanul încerca să-şi alunge fantomele.
El, simţind că ei îi face rău toata povestea asta cu confesiunea sau ce-o fi se întinde lângă ea.
Noaptea aleargă prin venele ei
Ca-ntr-un labirint.
În palma stângă a adunat câteva boabe
De nisip
Cu care se laudă atunci când nu-şi găseşte sufletul.
În ziua asta gri şi sigur fără ploaie
Pe o podea cu un covor în dungi
Stă el cu marea-n ochi
Şi sufletul în palme.
Privesc in gol şi-ngână versuri
Ca doi insomniaci
Ce caută vise
Pe un tavan prea alb.
Ziua-şi sfâşiase rochia
În zdrenţe de-un negru plumburiu
Soarele nu se-ndura să-i lase singuri
Iar ea nu-şi permitea să îl alunge.
Nu-şi permitea nici să plangă
Dar asta e din altă poveste.
Ea vrea să îşi deschidă palma
Să îi arate pulberea ce-o are în loc de suflet
El o opeste şi-i arată marea
Cu pescaruşi de vise
Ce-și țipă dorințele-n infinitul de valuri...
Iar ea atunci se-avântă-n marea lui
Şi-i îmbrățișează valurile
Cu o nebunie pe care n-o trăise până atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu