Poveste

Avea o viaţă de hârtie. Nimic altceva decât era scris acolo. Câteva tăieturi şi un soare cu ochi pe care i-l desenase cineva demult. Se visa un tablou pe care il admira toată lumea, ori o fotografie care fusese pe la o sumedenie de expoziţii şi de care se îndrăgostiseră mulţi, cărora le-a trezit nostalgii şi amintiri. Adevarul e că era doar o hârtie pe care cineva scrisese odată câteva cuvinte. Nici măcar n-aveau sens. Existenţa ei se învârtea în jurul câtorva propoziţii simple, a doua virgule şi multe puncte de suspensie… Mulţi ar fi spus despre ea că e banală, dar visele ei depăşeau graniţele colii A4 în care-şi închisese existenţa.
Visa la ziua în care EL ar fi făcut din ea o operă de artă. Ar fi putut s-o facă singură dar îi era frică. Îl aştepta pe el tremurând ca o frunză de fiecare dată când cineva îi mai scria căte un cuvânt în treacăt. Îî recita zilnic poezii pe care le compunea din cuvintele lăsate de străini în viaţa ei ceasului abandonat de timp şi de oameni într-un cui. El îi număra secunde, iar cifrele îi vibrau de fiecare dată când îi auzea versurile. El aştepta ziua în care timpul şi-ar fi luat catrafusele si ar fi plecat înapoi de unde venise lăsând în loc o oră nesfârşită şi perfectă.
În cameră unei existenţe de hârtie si a uneia infinite-n secunde isi mai făcuse loc o scoică. Ea-şi asculta marea dar, întreruptă de discuţiile celor doi îşi dăduse seama de ce se-ntâmplă. Dar n-avea curaj să le strige aşa că şoptea mării povestea lor:
“Ei îi face plăcere să-i recite, iar lui îi place să asculte. Totuşi el nu-i nici pictor, nici fotograf. Nu-i nici măcar scriitor să-i deseneze cuvinte. Iar ea are doar o existenţă de hârtie, nici de departe nesfârşită ori perfectă… “