Tranzitii

Oricat ai incerca sa te ascunzi n-ai sa reusesti la nesfarsit. O sa vina momentul in care tot ce poti e sa faci un pas inainte si sa te lovesti de realitate, ori sa te intorci, sigur fiind ca vei comite aceleasi greseli, pana la ultima, numai ca in ordine inversa.

Atunci cand iti dai seama ca incepi sa devii adult ti se sperie visele si incerci s-o iei la goana printre masini galbene care claxoneaza insistent, printre sine si trenuri care n-au mai fost folosite de ani buni, printre oameni care nu privesc altceva decat asfaltul gri si rece. Si tu alergi descult prin ploaie, soare sau vant, esti julit in coate si murdar la gura de cand ai mancat ultima ciocolata speriat de moarte de ceea ce urmeaza. Incepe sa-ti fie dor de tot ce obisnuiai sa faci, de sodronul din spatele blocului, de cataratul in pomi si de mersul la scaldat ori sanius. Acum nu mai ai timp. Esti mai prins decat intr-o menghina si simti ca te sufoci. Picioarele nu te mai tin si cazi plangand sperand ca macar acum se va gasi cineva sa te salveze. Dar toti sunt la fel de prinsi ca si tine. Singura solutie e sa te-ntorci. Dar stii ca n-ai cum. Esti mai prins aici decat vei fi vreodata liber acolo. Oricat ai incerca sa te ascunzi n-ai sa reusesti. Asta nu dureaza pentru totdeauna. Au uitat sa te anunte cand te-ai trezit aruncat aici ca-ntr-o gara. Pacat ca n-ai putut lua urmatorul tren. Si atunci, ca si acum ai fost pins de multime. Poate ca asta e explicatia pana la urma. Nu te poti pierde de multime si gata. Oricat de diferit ti-ar placea tie sa crezi, esti ca toti ceilalti. Mai devreme sau mai tarziu ajungi pe peronul parasit, speriat ca dracu’, intrebandu-te incotro pleaca urmatorul tren.

Iar cand incepi sa cresti ti se face dor de prima gara....

SOUVIENS-TOI! JE T'AIME MELANCOLIE

Te-ai gandit vreodata ca de fapt tot ce iubesti e felul in care te simti? Ca tot ce te face sa te simti pe al 9-lea norisor roz e gandul ca te-ai indragostit, nici pe departe persoana pe care-ti place sa o faci responsabila? Poate ca toata treaba asta cu iubirea e doar inca o dovada de egoism inegalabil de care specia umana a dat dovada de atatea ori. E imposibil sa nu te gandesti la tine… La consecintele pe care orice lucru, intamplare sau mai stiu eu cele- ar avea asupra ta. Suntem fiinte limitate. Asta e natura noastra. Ne place sa spunem “eu nu am limite”. Pe naiba! Esti om. Si asta e cea mai mare limita pe care o ai. Poti sa zbori? Nu! Cel putin nu fizic, fara ajutor, si fara sa mori dupa ce vei fi incercat. Cat de mult poti sa rezisti fara sa iei contact cu lumea? Cat de departe poti sa mergi inainte sa privesti inapoi, fara sa-ti para rau de ce ai lasat in urma, fara sa-ti amintesti, fara sa te legi de cineva?

De cate ori n-ai zambit pentru ca ti-ai amintit cum te simteai cand erai indragosit? Sau de cate ori ti s-a luminat ziua cand ai vazut doi copii tinandu-se de mana? De cate ori te-ai uitat in oglinda si in loc de omul fals pe care-l vedeai e un copil care rade din tot sufletul si care se bucura de sufletul curat pe care tocmai l-a regasit dupa o lunga perioada de vreme, doar pentru ca ti-ai amintit cat de sincer erai odata cu tine insuti? De cate ori nu ti-a fost dor de euforia pe care o capeti dupa primele intalniri?

Si poate acum te-ai simti mai bine daca in loc sa condamni orice greseala, orice gest ori cuvant ti-ai aminti cat de fericit erai cand credeai in “prostii”. Si ce daca s-a terminat? Cu regretele nu rezolvi nimic. Ti-ai irosit viata si atunci si ti-o irosesti si acum pentru ca esti prea orb sa vezi. Nicio poveste nu ramane neterminata. Nici a ta, nici a lui si nici a ei. Toate povestile au un final fericit. Daca nu pentru protagonist, macar pentru personajul simpatic din episodul al treilea sau pentru nenorocitul de la inceput. Si tu sfarsesti mereu indragostit de sentimente. Ti-e dor si de agonia de dupa fiecare despartire si de povestile pe care ti le imaginai cand el nu dadea niciun semn. Intotdeauna incepe altfel, mereu se sfarseste la fel….

Iar tu, dragul meu, esti indragostit doar de SENTIMENTE…

Dégénération

Se afla in barul acela de cateva ore bune. Fumul din jurul ei o facea sa vada si mai neclar lumea care pana acum ceva vreme o primea cu bratele deschise si cu o caldura pe care uneori n-o putea suporta. Era pur si simplu sufocata, nu putea sa traiasca asa, cum traiau ei toti. Legati unul de viata celuilalt cu fire de praf ce pareau ca nu se vor rupe niciodata. Paharul pe care-l umpluse de atatea ori in seara aceea i se parea acum cel mai bun prieten. Incerca in zadar sa-si innece amarul intr-o sticla cu rom. Ce nu stia ea e ca romul nu inneaca amarul, ci-l ingroapa si mai adanc dandu-ti tie impresia ca l-a sters definitiv din carnetelul cu amintiri pe care-l pastrezi cu sfintenie inauntru. Tigara dupa tigara scrumul ce ramanea pe masa parea mai mult decat tot ce avea ea atunci. Prin parul ei lung rotocoale de fum se pierdeau, asa cum se pierdea si ea printre franturi de momente mai mult sau mai putin fericite. Ce n-a stiut ea e ca dragostea nu e un lucru ce-l poti inchide intr-o cutiuta de unde-ti poti lua doza zilnica fara ca el sa se termine vreodata. E tare ciudat atunci cand o dai pe toate si dintr-o data nici cenusa nu-ti mai ramane. Se rup legaturile de praf si gata, nu mai e nimic. Si-atatea cuvinte pe care nu le-a spus i se plimbau prin minte creand un haos pe care nu credea ca-l va putea calma vreodata. Vroia parca sa-l vada intrand pe usa stramta a barului si s-o duca departe de mirosul de alcool ieftin si de tigari proaste, dar stia ca nu va putea sa ramana cu el. Nu asa isi imagina ea viata, nu putea sa traiasca legata de un om atata vreme. Daca ar iesi acum in strada n-ar sti unde sa mearga. Pasii ii erau incurcati de sirul lung de pahare de rom, iar gandurile innodate din acelasi motiv. Nu mai suporta totusi sa vada cum atatia oameni isi irosesc viata in acel loc in care tot ce poti face e sa te ascunzi de timp. Dupa ce ajunge destul de departe incat sa nu mai simta mirosul greu al barului se asaza pe scara unui bloc tinandu-si capul in palme de parca ar fi vrut sa alunge sutele de ganduri care se tot invarteau prin mintea ei. Stia ca acasa il va gasi pe el asa ca treuia sa-si gaseasca alt loc unde sa doarma.
Ii era greu sa ajuga la marginea orasului, pe campul pe car obisnuia sa doarma inainte sa-l cunoasca, cand se certa cu ai ei. De acolo privea stelele si-si linistea gandurile. Acum i se parea imosibil si inutil, pentru ca stia ca mintea ei nu va fi limpede pentru o perioada lunga de timp. Se gandea la tot ce-i spusese si toate i se pareau prostii ieftine. Cu ce o ajuta ce a fost daca acum ii e greu sa-si gaseasca si un loc unde sa doarma. Era in stare sa faca orice. Era hotarata chiar sa mearga acasa cu primul strain care ar fi incercat sa obtina ceva de la ea. In fond, ce mai avea de pierdut? Demnitate? El o invatase ca nu valoreaza prea mult. S-ar fi daruit in intregime oricui avea nevoie de ea. I-ar fi dat tot, fara sa ceara in schimb altceva decat un pat unde sa doarma. Din sticla de rom ii mai ramasesera cativa stropi, mai avea o tigara si agonia pe care incercase in zadar s-o spele cu alcool.
- Cine te-a facut sa fii asa?
- Poftim?
- Din cauza cui esti asa?
- Din cauza lui... Nu mai conteaza...
- Pari pierduta... De ce nu te duci acasa?
- Pentru ca... Acasa nu exista. Acasa e el si nu vreau sa ma intorc acolo. Ma sufoc, ma face sa ma simt prizoniera si nu pot sa traiesc asa. Nu pot sa ma leg asa de un om. Si el n-ar intelege asta niciodata.
- Tot ai nevoie de un loc unde sa dormi nu?
- Da... Totusi mi-e greu sa gasesc unul. N+am nici bani si nici putere sa mai plec undeva.
- Hai cu mine... O sa gasim noi ceva.
- Oricum nu mai e nimic de pierdut...