Trenuri

Ai observat că în gară nu-ţi mai pasă de nimic? Că singurul subiect al gandurilor tale este trenul in care urmează să păşeşti ca-ntr-o viaţă?

Ea iubea să meargă la gară. Adora forfota şi zgomotul a mii de suflete care lasă sau nu o bucăţică acolo, în locul unde gândurile nu mai au loc, acolo unde sufletul se simte exact ca atunci când urci cu rucsacul în spate spre cabana din vârf. E linişte... şi e frumos. Adora suntetul scadat, tendenţios al roţilor pe şinele lustruite. Ar fi vrut ca si sufletul ei să fie la fel de stralucitor ca şinele care au fost încercate de atâtea tone de suflete. Dar era la fel de mototolit ca scrisoarea pe care o începea mereu, dar pe care nu avea niciodată curajul să o sigileze şi să o trimită. Şi nu era nici pe departe stralucitor. Era genul de persoană care ar fi făcut totul ca să demonstreze că e puternică. Dispreţuia slăbiciunea aparent, în faţa tuturor era optimistul înnăscut, omul care găseşte forţa în orice şi pentru orice. În realitate i se sfâşia sufletul de fiecare dată când zâmbea forţat, de fiecare dată cand rostea blestematele acelea de cuvinte „Nu-i nimic, exista milioane de moduri în care poţi răni o persoană. Unele lucruri trebuie să se întâmple.” Ura că trebuia să se prefacă aşa, ura că doar câţiva îi ştiau secretul. Îi venea să-l strige acolo, printre bagaje, printre roţi de metal şi vagoane ruginite. Îşi auzea conştiinţa ca pe doamna care anunţă trenurile, numai că trenul ei avea mereu întârziere.

Era genul de persoană care era gata să distrugă tot ce realizase din impuls, într-o secundă. Doar că mereu se trezeşte că nu mai are nimic... Niciodată nu-i rămâne nimic preţios din tot ceea ce avusese. Şi oricât i-ar fi placut ei să creadă că este o comoară, nu putea. Şi de fiecare dată când se îndrăgostea era prea speriată să spună ce simte. Îi era prea frica de ea...

Mergea în gară atunci când ştia că nimeni şi nimic nu i-ar putea limpezi gândurile. Atunci când acestea erau prea grele pentru ca orice om să le poată suporta. Îi plăcea ca atunci când ajungea acolo să se întâmple să plece câte un tren. Să simtă curentul trecându-i prin păr şi să privească prin geamurile prăfuite chipurile visătoare ale călătorilor.

Îi plăcea în gară pentru că lumea trecea pe langă ea fără să întrebe nimic, pentru că nu terbuia să se ascundă de nimeni, pentru că avea certitudinea că fiecare persoană în parte se va urca în tren şi o va lăsa acolo, în gara ei, în sufletul ei, fără să aibă măcar o secundă dorinţa să oprească vreo parte din el ori să vrea ea să oprească pe cineva să se urce în vreun tren. Era imposibil. Acolo nimeni nu cunostea pe nimeni. Cel puţin până venea trenul. După aceea nu mai era treaba ei. Oamenii puteau să se cunoască, să se iubească, să se urască, să se uite, să se oprească, să se alunge...

În gara ei nimeni nu cunoaşte pe nimeni...