Sunt la un capăt. Nu mai rezist. Cel puţin nu mai pot acum. E prea mult pentru mine, chiar si nimicul asta e atat de mult incat nu mai am loc de el. E peste tot. M-a cuprins nimicul. Sunt un om slab, ce să fac? Şi acum simt că aş avea resurse să scriu un roman întreg fără să am măcar ceva concret de spus, sau povestit, sau discutat. Doar aşa. De dragul clanţanitului obsedant al tastaturii căreia nu i se mai vad literele.
Şi nici măcar tu n-ai putea să mă scoţi din starea asta. Pentru simplul motiv că numai acum, în momentul ăsta te simt prea departe şi-i prea târziu pentru... orice. Doar acum. Mâine o să fie iar o zi bună de.. aşteptat.
Scriu aici pentru că n-am alt loc unde să ma duc. N-am alt loc unde să plâng. Plâng în litere, aici. Şi tu n-ai să ai ocazia să ştergi lacrimile gri scrise cu Arial. Pentru simplul motiv că n-ai să le citeşti. Din dorinţa mea meschină de a-ţi ascunde lucruri n-am să îţi arăt cuvintele de la sfârşitul firii mele de azi.
Mi-a spus mie cineva că atunci când vrei ca cineva să-ţi citească lacrimile le arunci la întâmplare şi le va găsi. Eu nefiind o persoana ordonată de fel îmi arunc mereu lucrurile... şi sufletul îl arunc, ca pe ceva de care nu mai am nevoie şi îl prinde câte cineva din greşeală. Crezând că-i vreun chilipir (mare greşeală) îl păstrează ceva vreme după care îl găsesc la ghişeul de Obiecte Pierdute. Mi-a mai spus că... dar cine mai ţine minte? N-am o memorie foarte capabilă...
Sunt la un capăt. La un capat de fire, de gând, de lume, de simţământ, de... sunt la un capăt. Şi tare mi-ar plăcea să o iau mâine de la capăt. De la alt capăt. Mi-ar plăcea să ma îndragostesc în staţia de autobuz. Dimineaţa la 6 şi un pic. Oamenii sunt bosumflaţi şi simpatici. Mi-ar plăcea asta pentru că dacă nu, o s-o iau de la acelaşi capăt. Şi o să mă învârt în acelaşi cerc. Din nou. Şi din nou... În cercul tău. Şi măcar de l-ai fi făcut mai mare. Dar nu, mă ţii prea aproape şi nu mai am loc. Şi măcar de ţi-ai aminti că m-ai lăsat în cerc. Îţi mai aminteşti din cînd în când. Şi vii pe marginea cercului şi stam împreună şi privim oamenii. Din cerc. De pe margine. Gata să ieşim din el pentru totdeauna. Dar îmi spui mereu să aştept până data viitoare. Vii doar din când în când.
Ce ciudată expresie... „din când în când”... niciodată mereu, niciodată... Dar când? Aşa cum mă iubeşti şi tu... din când în când. Aşa cum şi eu la rândul meu iubesc alţi oameni. Pe tine nu mai ştiu dacă...
Îti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sânul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprâncenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si ma rog de tine,
naste-ma.
Stiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai exista aproape -
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea…
si tot ce e dincolo de ele,
si atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngâna.
Si ma rog de tine,
naste-ma.
Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfârsitul cuvântului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - miscatoare umbre ale sângelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în fata ta si ma rog de tine,
naste-ma. Naste-ma.
*
Dacă aş avea curaj ţi-aş spune dintr-o privire tot ce am avut vreodata de zis şi tu mă vei fi înţeles.
Dacă aş avea curaj aş ţipa în gura mare că am nevoie de oameni, şi dacă aş avea destul curaj i-aş lăsa chiar să intre în sufletul meu, cu pantofii murdari sau cum cred ei de cuviinţă. Dar adevărul e că pe cât sunt de banală, pe atât sunt de laşă. Şi mi-e groază de clipa în care o să trebuiască să stau faţă în faţă cu tine. Adică, nu în sensul propriu, pentru că asta se întâmplă cel puţin zilnic. Ci tu, faţă în faţă cu sentimentele mele. Şi oarecum sper ca asta să nu se întâmple. Dintr-un sadism neînţeles prefer să rămân în umbră. Mereu am făcut-o. Niciodată n-am avut curajul să ies eu pe scenă şi să cânt. Mereu am fost regizorul, fata de la machiaj sau de la costume, fără de care nu ar fi ieşit totul la fel, dar care n-a avut niciodată parte de finalul fericit.
Dacă aş avea curaj aş pleca azi fără să ma uit înapoi şi m-aş întoarce atunci când toate astea nu vor mai fi atât de vii.
Dacă aş avea curaj te-aş duce acolo unde numai gâdurile ajung, acolo unde te simţi atât de liber încat îţi abandonezi trupul şi te faci una cu vântul. Iar acolo ţi-aş şopti povestea mea, iar ţie ţi-ar fi imposibil să o spui altcuiva. Şi ţi-ar fiimposibil să nu mă iubeşti. Pentru că atunci vei fi ştiut totul despre sufletul meu. Pentru că atunci îmi vei fi ţinut sufletul în palme fără să ştii măcar.
Ia tot umbla o lepsuiala pe blogosfera, si vantul mi-a purtat cursorul prin locuri atat de nebanuite incat uite ca am dat si peste ea. Ce cheste dom’ne si cu lepsele astea. Deci… Sunt … imprastiata. As vrea … sa stii deja si sa nu ma chnui atat sa-ti dau de inteles. Pastrez … o sumedenie de nimicuri cu valoare sentimentala. Mi-as fi dorit … sa nu fiu nevioita sa mint. Nu imi place … sa mi se spuna ce sa fac. Ma tem de… multe lucruri, dar in special de indiferenta. Aud … zvonuri si secrete in general si voci cateodata. Imi pare rau … cand fac vreo traznaie care are efecte negative asupra unor persoane care nu merita. Imi plac … portocalele si baietii cu parul semi-lung si ciufulit. Nu sunt … aroganta ori indiferenta chiar daca par uneori. Dansez… cand sunt fericita. Cant … cand imi vine sa plang, sau in loc sa urlu de fericire. Niciodata … sa nu spui niciodata. Rar … ma razbun. Plang cand privesc … filme bune de dragoste. Nu imi place de mine pentru ca … mi-e teama sa spun ce simt si pentru ca sunt banala pana in maduva oaselor.. Sunt confuz/a … mereu. Am nevoie de … tine. Ar trebui … sa fac ceva constructiv. Pasez la Deea, Alexandra si cine o mai vrea.
Şi dacă ţi-aş spune acum că mi-e dor, nu m-ai auzi. Pentru că eu vorbesc încet şi ţie ţi-a fost mereu greu să-mi desluşeşti cuvintele. Dar ne-am înţeles. Şi nu era nevoie să-ţi vorbesc. Era de ajuns să te ascult. Te-am rugat de atâtea ori să-ţi apleci urechea spre mine, pentru că pe oamenii mici îi auzi doar dacă te faci şi tu mic la fel ca ei sau îi bagi în sufletul tău şi îi asculţi cum îţi scriu acolo, in inimă cuvinte frumoase. Sau nu neapărat frumoase... cuvinte şi atât.
Ţie îţi afişez câte un zâmbet anapoda pe zi şi sper să nu mă vezi când alunec printre gânduri. Mi-ar trebui o viaţă să ţi le spun pe toate şi oricum n-ar mai avea niciun haz. Gândurile sunt frumoase când sunt doar ale tale. Imediat după ce le-ai rostit se disociază, se dizolvă, nu mai miros nici a ploaie nici a dor.Îţi împrăşii în schimb câteva cuvinte, din cele pe care încă le mai ştiu, în speranţa că răspunzându-mi, îmi vei îmbogăţi vocabularul interior, din care am şters, pe rând atâtea cuvinte, atâtea litere, atâtea semne.
Ficare cuvânt nou pe care îl rostesc e stâlcit, pocit şi sună pietros, rece, distant. Asta pentru că mi-e teamă... şi dacă ai avea măcar puţină răbdare aş putea să învăţ. Dar toată lumea se grăbeşte şi eu rămân mereu cu fărâme de cuvinte, cu mutaţii a ceea ce ar trebui să fie. Şi de fiecare dată şterg cuvântul care abia îşi făcuse loc pentru că... îi uit sensul, pentru că, atunci când mi l-ai şoptit, te grăbeai.
Ma priveşti cu ochi străini, ca pe o banalitate, ca pe ceva nedemn de atenţie. Pentru că n-am ştiut niciodată să-mi colorez ori să-ţi colorez existenţa cu vorbe frumoase.
