Vreau să merg mult. Să merg până când o să mă doară picioarele, până când n-o să-mi mai simt talpile, până când n-o să mai am aer. Vreau să merg şi să mă gândesc. La ce-a fost, la ce (nu) e şi la ce ar fi putut să fie. Să-mi adun gândurile în mănunchiuri pline de mâzgă şi să le aşez frumos, în dezordine, pe podeaua sufletului. Vreau să simt cum trece timpul prin viaţa mea şi să nu-mi pese nici măcar o secundă de asta. Să merg.... să merg ca-ntr-un drum în nefiinţă. În neviaţă. În nelume. Să ajung la capătul gândului şi să privesc înapoi mulţumită că am ajuns aici.
Vreau să găsesc un drum plin de pietre, pe care să păşesc apăsat, care să-mi înţepe tălpile, care să mă anunţe că sunt vie. Să-mi simt paşii grei, aproape să-mi târăsc picioarele, dar să nu ajung până la a le târî propriu-zis. Să mă împiedice duritatea pietrelor. Ascuţite, nu-mi vor da voie să mă opresc, ci mă vor obliga să caut punctul în care se termină. Până acolo îmi voi golit sufletul de pietre şi mintea de mâzgă. Până acolo mi se vor fi sfârşit şi patimile şi secretele, şi dorinţele pe care nu îndraznesc să le am, mi se vor fi sfârşit începuturile pe care nu le-am avut vreodată, cuvintele pe care nu le-am rostit, zâmbetele pe care nu le-am afişat şi cele pe care le-am prefăcut, lacrimile pe care mi-a fost teamă să le vărs, şi cele pe care le-am vărsat degeaba, orgoliile care mi-au schimbat drumul, gesturile pe care am uitat să le fac, imaginile pe care mi le-am întipărit bine în suflet, nu voi mai fi avut nimic. Nimic care să-mi facă sufletul greu, insuportabil de greu.
Vreau să merg fără să mă opresc înainte de final, fără să privesc în urmă, fără să regret asta. Vreau să uit că exist, că existi, că n-am existat. Vreau ca atunci când voi fi ajuns la final, să fie cineva acolo, care să ma ia de mână şi să-mi spună că s-a sfârşit. Totul. Atât. Fără alte cuvinte, fără insistenţe, fără alte gesturi, fără alte aşteptări.
Dacă m-ai privi în ochi ai ştii că s-a terminat? Ai ştii că am ajuns acolo?
Dacă mi-ai întâlni privirea te-ai lăsa în voia sorţii... mele?
Un comentariu:
ce ti-e si cu iubirile astea maxiatice/ autobuzice... :)
dar uite se pare ca amandoua impartim acelasi sentiment.eu ma tot gandesc cum sa-l bag in seama- dar vreau sa fie intr-un mod mai inteligent-nu "cat e ceasu" sau "ce frumos e afara".sincer mi-e frica de penibilitate..ca asa i-as fi spus de mult "Buna.sunt alexandra. nu stiu care e numele tau dar ai cel mai orgasmic zambet din lume".
macar de s-ar gasi curaj la magazin...:(
Trimiteți un comentariu