Scrisoare unui gând

Cuvintele mi se-mpleticesc undeva între inspiraţia de dinainte şi articularea propriu-zisă. Nu pot să le rostesc. Nu ştiu ce să spun. Dacă ai putea să-mi intri în gânduri şi să citeşti singur tot ce am de spus, ce uşor ar fi totul, ce situaţie perfectă s-ar crea. Dar cuvintele mele imperceptibile se lasă aşteptate. Poate că eu pur şi simplu nu ştiu să spun astfel de vorbe. Nu sunt.. construită pentru aşa ceva. Totuşi, golul dinăuntru se măreşte, lăsând lipsa în centrul lui. Ce paradox. Un gol cu o lipsă în mijloc. Să te tăvăleşti de râs nu alta. Numai că mie nu-mi vine să râd. Nici să plâng nu-mi vine, dar asta e altceva.
În haosul ce mi s-a format înăuntru e indescifrabil chiar şi un simplu zâmbet. Doar ţie mai ştiu să-ţi zâmbesc. Îmi reuşeşte pur şi simplu. Şi imposibilitatea mea de exprimare conduce la trăiri nu tocmai... fireşti. O confuzie generală şi o grămadă de supoziţii pentru...nimic. Sau cine ştie? Cine naiba mai ştie? De la furie la euforie, la dezamăgire, la fericire, la... tine.
Dacă ar trebui totuşi să-ţi mărturisesc, mi-ar fi teamă. Nu de faptul că ai putea să râzi de naivitatea mea sau că ai să ma consideri mult prea banală pentru felul tău de a fi, ci tocmai de acea mărturisire. De cele câteva cuvinte pe care mi le-am tot repetat în minte şi care îmi fac inima să bată de milioane de ori mai repede chiar şi când mi le spun doar mie. M-am gândit să-ţi scriu o scrisoare, dar cine ştie în ce carte va ajunge... nu-mi place să-mi ştiu sufletul aruncat prin locuri neumblate. Şi în plus, cine mai scrie scrisori de... de ce?
Hotărâsem mai demult să uit de tine. Te închisesem undeva, într-un fel de cămară cu lucruri vechi care dor. De fiecare dată când treceam pe lângă uşa închisă îmi doream să-ţi strecor cheia prin orificiul pentru scrisori. Să evadezi din închisoare în care te-am aruncat şi să ma duci departe. Acolo unde nu există nici închisori şi nici cuvinte de nerostit.
N-am putut schimba niciodată drumul, pentru că de fiecare dată mi se făcea dor. Iar când mi se face dor nu mai pot respira. De-aia fac atâtea fotografii. Să am totul aproape atunci când mi-e dor.
Aşa că mă aşezam în fiecare zi lângă uşă şi-ţi spuneam poveşti. Mi-era teamă că nu mă asculţi, dar ce mai conteaza? Şi interzisele cuvinte ţi le şopteam uşor, atunci când dormeai. Şi tot de atunci încerc să mi te scot din minte. Te-am eliberat de-atunci. Te întorci din când în când să-mi aminteşti că încă nu te-am uitat. Să te convingi mai degrabă. Cuma aş putea măcar? Când totul are iz de fulgi de zăpadă? Când totul mi se derulează de milioane de ori în minte şi în suflet?
De câte ori nu mi-am scuturat capul în speranţa că toate imaginile acelea se vor risipi aşa cum se risipeşte creta când o ştergi cu un burete uscat... să rămână doar praf în loc. Praf de amintire... praf de fericire...

Dar mirosul tău a rămas în gânduri, persistent...