Am realizat că nu am iubit niciodată cu intensitatea aceea bolnaviciosă. Cu intensitatea aceea care nu te lasă să respiri când ţi-e dor, care te face să arzi pe dinăuntru şi să simţi gustul aerului care e între voi. Care te împiedică să-l urăşti şi te face să zgârii, să racneşti, să loveşti, să ucizi pentru el. Care te împinge de pe marginea prăpastiei şi-ţi aşează saltele de puf acolo unde ai să cazi. Dar eu n-o să iubesc niciodată aşa. Pentru că sunt laşă. Pentru că sunt banală. Pentru că mi-e teamă. Pentru că NU ŞTIU. Pur şi simplu, pentru că nu am învăţat. Tu să mă ierţi. Să mă ierţi şi să mă laşi să te iubesc aşa cum (nu) ştiu eu. Aşa cum fac eu. Şi să mă iubeşti poate.
Să-mi zâmbeşti mereu.
p.s: acest post NU este adresat.
** Mi-am dat seama azi. Azi când am simţit că mi-e dor. Şi că orice ai face tu, eu nu pot să renunţ la ce simt. Pur şi simplu. Chiar dacă imi face rău. Chiar dacă ma doare să fiu mereu prinsă la mijloc. Şi nu e vorba de iubire aici. E vorba de... ceva... mereu altceva.
Un comentariu:
altceva... macar de ar fi acelasi "altceva" -valabil atat pentru tine,cat si pentru el
Trimiteți un comentariu