Se pierdea din nou printre rotocoale de fum. Era singurul ei viciu până la el... acum are două... La fel de nocive. Cel din urmă parcă mai periculos decât nicotina. Totuşi nu putea renunţa. Parcă o cususe cineva cu aţă neagră de el. Nu se gândise niciodată în felul ăsta la cineva. Depăşise baierele raţiunii şi vroia să simtă cu toţi porii ceea ce nu simţise până atunci. Era o dorinţă nepământeană, un sevraj emotional din pricina căruia era gata de orice supliciu. Se afla la graniţa trupului, gata în orice clipă să se abandoneze cu totul în braţele lui.
Era sigură că o astfel de experienţă i-ar fi eliberat sufletul de pactul pe care îl făcuse demult cu diavolul. Îi tremurau mâinile în absenţa lui. Simţea nevoia să-i simtă pielea sub palme. În noaptea aceea trebuia să se joace cu destinul. Să-l păcălească, să-l inducă în eroare. O eroare care întoarsă împotriva ei i-ar distruge lumea.
Îşi simţea trupul greu, mişcările îi erau spasmodice, ţigările nu erau destule iar timpul trecea înfiorător de greu. Rezemată de copacul din faţa blocului lui aştepta momentul în care lumina din dormitorul lui avea să se stingă. Se simţea ca un criminal în serie în aşteptarea următoarei victime. Nimic nu-i părea mai greu acum decât aşteptarea care îi cauza atâta nelinişte. Îşi imagina momentul în care clopoţelul de la uşa lui se va înfiora la atingerea ei, şi ei i se va face frică imediat ce-i va auzi paşii. Dar nu mai putea da înapoi acum... nu astăzi.
Luminile s-au stins. Erau ea şi diavolul care îşi aştepta ofranda. Îşi va dărui sufletul ca să-l scape pe al lui. Îşi va dărui sufletul în momentul în care îşi va abandona trupul. Iar el nu va bănui nimic. S-au stins luminile. E întuneric şi ea are suflet pentru ultima dată. La marginea raţiunii, gata să cadă în prăpastiile absurdului priveşte în gol. S-au stins lunimile. E timpul... soarbe cu sete ultimul fum şi aruncă ţigara lăsând-o să ardă în gol. La fel ca ea...
Bună iubitule, mi-era dor de tine...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu