Povesti

Ascultă-mi sângele prelingându-se prin vene şi află-mi secretul cu iscusinţa unui alchimist. Descifrează ritmul în care mi se amestecă globulele albe şi roşii, ritmul acela dezordonat a doi îndrăgostiţi care se iubesc pentru prima oară, şi spune-mi povestea dansului haotic al atomilor din mine ca pe o poezie pe care o ştii de copil, ca şi cum ar fi fost primul lucru pe care l-ai învăţat. Pentru că eu l-am uitat, şi pentru că îl încurc mereu cu al lor, sau poate al tău. Pentru că mă opresc mereu la cicatricile poveştilor trecute şi mă rătăcesc pe piele încercând să ajung la un capăt, până când obosesc de mine. Pentru că poate că m-am obişnuit să trăiesc prin venele altora şi mi-am abandonat rănile şi gropile şi dezastrele în nefiinţa mea.
Sărută-mă pe frunte şi şopteşte-mi povestea până când o voi învăţa pe dinafară, până voi începe să o repet în mine, obsesiv, nevrotic, convinsă că nu e banală, până când voi visa un final pentru ea.
Păstrează puţin din haosul meu în tine şi vindecă-ţi rănile, apoi uită-l, aruncă-l, arde-l în tine ca pe o scrisoare care doare prea tare ca să fie citită încă o dată. Şi uită-mă, uită-mi cicatricile pe care ţi le-ai desenat în minte de atâte ori, uită-mi dezastrele şi gropile şi rănile şi porţile închise, uită-mi nopţile lipsite de vise, uită-mi privirile şi norii şi ploile, furtunile şi gheaţa, uită-mi iubirile, uită-mi amintirile şi dorul.
Nu-mi lua nimic şi ţi le dau pe toate.