Dacă până acum ţi-am simţit lipsa pe piele, acum mi-a ajuns în sânge. Parcă nu mai vrea să-şi urmeze cursul firesc. Ar vrea să se întoarcă, să se oprească, să alerge mai repede, să te găsească undeva pe parcurs. Şi în modul în care respir. Uşor, sec, fără ritm.
Şi aş alerga chiar acum spre tine indiferent de cât de departe eşti. Infinit de mult. Şi n-aş obosi. Ar fi ca sentimentul acela de sfârşit, de epuizare care nu te lasă să mergi mai departe, dar care te face să vrei să mai faci un pas şi încă unul. Pentru că la final o să fie bine. Ca atunci când ai mâncat o ciocolată întreagă şi-ţi e greaţă. Dar ai începe-o şi pe a doua pentru că, dumezeule, e atât de bună.
Aş mai dormi puţin. Mai lasă-mă să te visez lângă mine. Mi-e atât de greu să adorm, dar acum e singurul mod de a te avea aproape. Şi chiar dacă imediat ce am închis ochii îţi simt respiraţia pe piele nu mi-e de ajuns. Pentru că oricât de mult aş visa nu e suficient. Nu e la fel de bine. Şi ajung din nou să-mi doresc să plec. Să fug la tine şi să nu mai privesc înapoi. Să nu-mi mai pese de nimic.
Pentru că nu-mi mai găsesc locul şi nici pe mine nu mă mai găsesc. Şi n-ai idee cum mă caut. Ca un animal care şi-a pierdut puii mă caut deşi ştiu că n-are niciun rost. Că voi fi din nou întreagă doar atunci când o să fiu lângă tine. Iar lipsa ta mă sfârşeşte. Mă împinge către propriile-mi margini şi nu am idee ce-o să găsesc dincolo de ele.
I need you here!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu