.

Am fost intotdeauna o persoana careia i-a fost frica. O teama necontrolata, neintemeiata m-a urmarit dintotdeauna. Poate pentru ca intotdeauna am fost omul care a dat totul si a pierdut totul, care a fost nevoit sa o ia mereu de la capat fara nimic. Si sa se descurce cu nimic. Sa supravietuiasca. Si sa indure pierderi pe care nu si-ar fi dorit sa le indure. Si infrangeri ale destinului pe care un copil nu ar fi trebuit sa le cunoasca. Dar am mers mai departe, pentru ca nu aveam dreptul sa renunt. Iar acum mi-e teama dn nou. Mi-e teama ca nu mai sunt ceea ce-ti doresti. Uneori nici eu nu mai stiu ce sunt.
Mi-e teama ca mai devreme sau mai tarziu o sa fugi si tu din viata si din calea mea cum au facut-o deja prea multi pana acum. Si ma innec in fumul asta de tigara in speranta ca prin ceata o sa vezi exact ce vrei tu sa vezi. Si ma sfasie gandul ca daca o sa incetez, o sa se duca totul exact ca fumul.
Si da, din cand in cand am nevoie de siguranta ca esti acolo, si ca nu s-a schimbat nimic. Si ca sunt o proasta pentru ca ma tem. Am nevoie de atentie si de zambete si de imbratisari, pentru ca nu am avut niciodata parte de destule.