OBSESII

Pentru că în ultimul timp mi se accentuează obsesiile, pentru că trebuie să mă agaţ de ceva...
Visez... visez la o poveste asemanatoare celei din Twilight şi mă regăsesc din ce în ce mai mult în personalitatea lui Meredith Grey. Obsesii obsesii obsesii...

Şi da, sunt o persoană rece.

STĂRI DE... MIJLOC

E paradoxal că deşi eşti prins tot timpul la mijloc, reuşesti întotdeauna să rămâi pe dinafară. Cum se numeste asta? Cine mai stie? Am ştiut odată, dar e la fel ca atunci când repeţi de milioane de ori un cuvânt, în continuu, şi până la urmă uiţi ce înseamnă. Tu îl rosteşti şi atât.
Atât de tare m-am plictisit de starea mea de mijloc. E obsedant să ştii că eşti acolo, aproape, că mai ai un pas până la sfârşit, dar eşti obligat să nu-l faci. Pentru că ai avea prea multe de pierdut. Întotdeauna e aceeaşi poveste. Fie că e vorba de situaţii în care ai fi dat orice să nu te aflii, fie că e doar vina ta că s-a ajuns acolo, fie că e nevoie de tine fie că eşti sol de pace, ţii loc de Cupidon sau mai stiu eu ce, eşti întotdeauna intermediarul, cel pentru care nu se va termina nicicum. Nici bine, nici rău. Doar... la fel. Cu puţin noroc ai să te trezeşti din nou in the middle of something.
Într-un fel face bine să fii la mijloc câteodată. Aşa ştii că cineva are nevoie de tine. Dar atunci când ai tu nevoie de intermediar, nu e nimeni dispus. Şi uite-aşa trece ocazia pe lăngă tine şi rămâi intermediarul altei poveşti. Care te mai şi doare pe desupra.
Şi-atunci să mai ai pretenţii la final fericit. Desigur... finalul nu-ţi aparţine niciodată ţie. Chiar dacă eşti mai implicat ca oricine, nimeni n-o să-ţi cedeze ţie finalul. Intermediarul primeşte cel mult mulţumiri. Pentru restul, trebuie să-ţi depăşeşti condiţia de mijloc. Şi e al dracului de greu. De fapt, ţi-e aproape imposibil.
Ar fi mai uşor dacă ai striga o data ce simti şi gata. Dar s-ar dărâma toate. S-ar nărui toate poveştile in care tu eşti intermediarul. Aşa că, de dragul poveştilor, de dragul oamenilor spui puţin din când în când şi laşi indicii. Numai că poveştile sunt prea vii sau oamenii prea obisnuiţi cu natura ta de mijloc încât e imposibil să observe. Şi tu rămâi în urmă, rămâi să priveşti din umbră şi să zâmbeşti atuncvi când cineva se întoarce să vadă dacă mai eşti acolo.


TU NU ŞTII, NU AI DE UNDE SĂ ŞTII...

Exces

Învaţă-mă pe de rost! Îţi promit că n-o să te fac să pirzi prea mult timp ori prea multe resurse. Grăbeşte-te totuşi pentru că n-am prea mult timp eu însămi. Atât cât arunci o privire. Apoi mă voi fi tipărit pe o hârtie şi mă voi fi trimis la întâmplare. Cine mă primeşte, a lui am să fiu.

Liniştea mă deranjează, mă asurzeşte. Vorbeşte-mi mult, vorbeşte-mi tot timpul, dar nu ma lăsa să-ţi vorbesc. Nu mă asculta cand vreau să-ţi strig secrete!

Du-mă aiurea, nu mă lăsa să mă opresc, nu mă lăsa să privesc în jur. Ia-mi mâna-n a ta şi du-mă până la capătul trupului, al firii, al lumii, al vieţii. Du-mă la ce capăt vrei dar nu-mi da drumul de lângă tine. Alge drumul cel mai lung, aşa n-am să mă rătăcesc. Dacă vreodată ai să mă laşi singură, n-am să mai găsesc drumul spre tine, nici tu nu mă vei mai gasi vreodată. Mă voi fi pierdut în dezechilibrul meu interior. Iar după aceea mă vei vedea târându-mă în cine ştie ce aşternuturi căutându-ţi ţie palmele şi mie sufletul ori echilibrul care mă face să cad între vise. Excesele vor fi singurul meu refugiu atunci. E frustrant să trăieşti o viaţă „excesivă”. Totuşi trebuie să te pierzi în ceva. Altfel rămâi în urmă şi nu te mai găseşte nimeni. E penibil că atunci când în sfârşit te găseşte cineva, încearcă să te salveze. Te calcă pe nervi când îţi arată drumul, dar te lasă singur de parcă nu l-ai fi văzut şi înainte să vină ei dar ţi-a fost frică, chiar groază ori pur şi simplu n-ai avut puterea să mergi mai departe. De la ce vrei să mă salvezi omule? De cine şi cum? N-am nevoie de eroi prefăcuţi şi nici de moralişi care să-mi limiteze excesele.

Când mă găseşti nu-ncerca să mă salvezi. Altfel am să mă pierd si nu va mai fi nimic din ce-ar putea să fie. Atunci ai să ai doar puţin timp să-ţi învingi teama şi să mă prinzi de mână. Atât cât arde un chibrit. Apoi voi fi plecat şi mă voi fi aruncat într-alte excese, într-alte aşternuturi, într-alte pahare, într-alte fumuri, în alt scrum, în altă viaţă.

Când mă găseşti OPREŞTE-MĂ LA TINE!

Tranziţii

Pământul şi-a sfâşiat aşternuturile de zăpadă. Acum pare murdar, lipsit de puritatea aceea specifică iernii, lipsit de albul care ascundea orice neregulă, orice greşeală, orice i-ar fi putut cineva vreodată reproşa. Toate astea au disparut la prima rază de soare. De parcă ar fi avut încredere, şi-ar fi arătat toate ascunzişurile, iar razele i-ar fi strigat în gura mare toate secretele. Acum le ştie toată lumea.
Exact de-asta nu-i plăceau ei perioadele de tranziţie. Exact de asta vroia ea să se ascundă până primăvara iţi intra pe deplin în drepturi. De-asta îşi dorea să fugă. Să fugă departe. Îî era dor de mare. Vroia să-i auda valurile. Vroia sa-i simtă atingerea, vroia s-o mangâie vântul venit din larg, văntul care ştia atâtea secrete. I le-ar fi aflat şi pe ale ei dar nu-i era teamă că le-ar fi strigat vrodata cuiva. Vântul nu e parşiv ca soarele. Nu-ţi dă speranţe, nu te răsfaţă aiurea, ca mai apoi să se ascundă făra să-şi ia macar la revedere.
Vântul e la fel ca un străin de care te îndrăgosteşti în autobuz. N-ai niciun fel de pretenţie de la el, totuşi îţi face ziua mai frumoasă. Ca o privire ştrengară pe care o arunci cuiva fără să-ţi dai seama, dar care mai târziu te pune pe gânduri. Exact ca atunci când visezi că eşti îndrăgostit şi fericit, iar atunci când te trezeşti chiar te simţi aşa.
Şi-ar fi dorit să se mai răsfeţe puţin printre aşternuturile albe aşa cum îi plăcea să viseze dimineaţa cu ochii deschişi imediat după ce se trezea. Şi oricâte aşternuturi i-ar fi adăpostit sufletul, paradoxal, niciunul nu era mai cald decât cel de zăpadă. Prin câte paturi nu şi-a vărsat sufletul pentru o fărâmă de fericire. Acm se simţea la fel de dezgolită ca pământul. Toate secretele îi erau scoase la iveală, fără să vrea, fără să ştie. Singura scăpare era să le spună şi ea, încă o dată, să le strige, să le dăruiască aşa cum dai un trofeu... Dar îi era frică şi asta o făcea să vrea să plece, să fugă. S-ar fi întors atunci când toate astea n-ar mai fi fost atât de grele. S-ar fi întors atunci când lumea va fi uitat de secretele ei, atunci când nimeni n-ar mai întrebat-o nimic despre ele, atunci când totul s-ar fi rezmat din nou la întrebări superficiale.
Dar cu toate astea, se încăpăţâna să rămână, să-şi calce sufletul în picioare. Îi părea că nici marea n-ar mai fi privit-o cu aceiaşi ochi. Îi părea că şi ea a aflat adevarul pe care au avut grijă să-l modeleze ca pe o scultură hidoasă. În realitate era simplu ca o dungă de negru pe alb, sau de portocaliu pe albastru. Rămânea neclintită precum un munte. Şi oricât s-ar fi străduit să pară puternică, nu-i mai mergea de data asta. Acum i se citea slăbiciunea în ochi, pe buze, în paşi.
Şi de fiecare dată câd cineva îi întâlnea privirea îi venea să strige...

Ia-mă cu tine!

Trenuri

Ai observat că în gară nu-ţi mai pasă de nimic? Că singurul subiect al gandurilor tale este trenul in care urmează să păşeşti ca-ntr-o viaţă?

Ea iubea să meargă la gară. Adora forfota şi zgomotul a mii de suflete care lasă sau nu o bucăţică acolo, în locul unde gândurile nu mai au loc, acolo unde sufletul se simte exact ca atunci când urci cu rucsacul în spate spre cabana din vârf. E linişte... şi e frumos. Adora suntetul scadat, tendenţios al roţilor pe şinele lustruite. Ar fi vrut ca si sufletul ei să fie la fel de stralucitor ca şinele care au fost încercate de atâtea tone de suflete. Dar era la fel de mototolit ca scrisoarea pe care o începea mereu, dar pe care nu avea niciodată curajul să o sigileze şi să o trimită. Şi nu era nici pe departe stralucitor. Era genul de persoană care ar fi făcut totul ca să demonstreze că e puternică. Dispreţuia slăbiciunea aparent, în faţa tuturor era optimistul înnăscut, omul care găseşte forţa în orice şi pentru orice. În realitate i se sfâşia sufletul de fiecare dată când zâmbea forţat, de fiecare dată cand rostea blestematele acelea de cuvinte „Nu-i nimic, exista milioane de moduri în care poţi răni o persoană. Unele lucruri trebuie să se întâmple.” Ura că trebuia să se prefacă aşa, ura că doar câţiva îi ştiau secretul. Îi venea să-l strige acolo, printre bagaje, printre roţi de metal şi vagoane ruginite. Îşi auzea conştiinţa ca pe doamna care anunţă trenurile, numai că trenul ei avea mereu întârziere.

Era genul de persoană care era gata să distrugă tot ce realizase din impuls, într-o secundă. Doar că mereu se trezeşte că nu mai are nimic... Niciodată nu-i rămâne nimic preţios din tot ceea ce avusese. Şi oricât i-ar fi placut ei să creadă că este o comoară, nu putea. Şi de fiecare dată când se îndrăgostea era prea speriată să spună ce simte. Îi era prea frica de ea...

Mergea în gară atunci când ştia că nimeni şi nimic nu i-ar putea limpezi gândurile. Atunci când acestea erau prea grele pentru ca orice om să le poată suporta. Îi plăcea ca atunci când ajungea acolo să se întâmple să plece câte un tren. Să simtă curentul trecându-i prin păr şi să privească prin geamurile prăfuite chipurile visătoare ale călătorilor.

Îi plăcea în gară pentru că lumea trecea pe langă ea fără să întrebe nimic, pentru că nu terbuia să se ascundă de nimeni, pentru că avea certitudinea că fiecare persoană în parte se va urca în tren şi o va lăsa acolo, în gara ei, în sufletul ei, fără să aibă măcar o secundă dorinţa să oprească vreo parte din el ori să vrea ea să oprească pe cineva să se urce în vreun tren. Era imposibil. Acolo nimeni nu cunostea pe nimeni. Cel puţin până venea trenul. După aceea nu mai era treaba ei. Oamenii puteau să se cunoască, să se iubească, să se urască, să se uite, să se oprească, să se alunge...

În gara ei nimeni nu cunoaşte pe nimeni...

Mii de semne

La fel ca atunci când eşti sigur că n-o să se termine bine oricare ar fi acel final. Te aştepţi ca lucrurile să se roteasca... să se rotească cu ∏ radiani şi tu să fii sigur că asta e singurul mod în care se puteau rezolva lucrurile. Ce se-ntâmplă dacă totuşi n-ai decât jumătate de ∏? Ai fii capabil să rişti să-i pierzi pentru un filnal incert? Ai fii în stare să renunţi la şansa de a schimba în favoarea ta a altei situaţii poate mai solicitante emoţional decât asta? Dacă se strecoară o singură eroare de calcul eşti pierdut. E penibil să pierzi un + scăzându-ţi din minte câteva ganduri care poate ţi-ar fi folosit mai târziu. Algoritmul simplu se va transforma într-un calvar insuportabil, iar singurul responsabil vei fi TU. E incontestabil faptul că finalul te va surprinde. Cu doar jumătate din şanse la ce poţi să te aştepţi? Singurul mod în care poţi să te salvezi e să laşi lucrurile aşa. Fără să intervii poţi fi sigur ca nu va apărea o eroare. Oricum nu tu ai rolul principal aici. De ce ţi-ar aparţine ţie finalul fericit? De ce-ai fii tu cel care primeşte cutiuţa cu fericire la sfârşit? Oricât ţi-ai dori să pierzi din variabile ţi-e imposibil. Ai prea multe necunoscute în ecuaţie. Prea multe semne, prea multe simboluri. Şi rezultatul nici nu vede cat te chinui tu să ajungi la el. Nu ştie... n-are de unde să ştie că tu te chinui şi te pierzi în subînţelesuri. N-ai nici măcar un creion cu care să scrii. Trebuie să faci totul în minte. Şi de parcă nu era de-ajuns trebuie să faci asta într-un anume timp. Haotic. Groaznic. Milioane de semne, sute de înţelesuri, zeci de modalităţi. La ce bun dacă niciuna nu ajută fără ca măcar câteva clipe să nu te cufunzi în agonia calculuiui, fără să ajungi măcar o dată în iadul erorilor? Incapabil să comunici rezultatul te complaci în situaţia de a continua calculul. La nesfârşit, fără drept de schimbare de semn.

(Ω+ ∆ -∂ -з)! = ?

Pentru o zi de duminică în care cuvintele s-au oprit la cafeneaua din colţ să se mai dezmorţescă şi să mai vorbescă despre felul în care sunt folosite.







Later edit :

Cuvinte

Nu pot. De promisinea asta nu pot să mă ţin şi gata.

De ce atunci când eşti pus în situaţia să spui ce ai pe suflet nu poţi; şi apoi te tot gândeşti şi-ţi vin în minte milioane de propoziţii care ar fi putut să schimbe de tot situaţia. Atunci cand trebuie sa zici ceva... neapărat şi tu nu poţi pentru că nu-ţi vine în minte nimic altceva decât 5 cuvinte banale pe care ar fi putut să le zică oricine. Sau mai rău, taci. Şi apoi, după ce situaţia de criză a trecut, vai câtă inspiraţie ai. Şi ce bine te pricepi la cuvinte. Eşti ca un rebus. Cu cât te străduieşti să-l termini mai repede, cu atât e mai complicat, cu atât e mai greu să-i găseşti cuvintele. Şi după ce termenul a trecut pare atât de simplu, atât de clar. Dar e prea târziu. Chiar dacă te gândeşti la mii de lucruri pe care ai fi putut să le spui şi nu le-ai spus, eşti într-un fel condamnat la tăcere. Şi rupi rebusul ăla în bucăţele mici mici. Acum ai multe litere, cu care poţi să construieşti altă poveste. Care o să fie citită prea târziu. Sau poate că de data asta o să ai noroc.

P.s: And I feel like I'm naked in front of the crowd
Cause these words are my diary, screaming out loud.