Şi-ngheaţă în priviri amintirea celei din urmă zi pe Pământ. De-acum o să zboare departe, iar stelele n-o să şi le mai ascundă. Şi dorul n-are să mai fie aşa de greu. Pentru că are să devină veşnicie. O şoaptă, orice ar încerca să spună, tot se pierde-n vânt întocmai ca nisipul. Dar bătrânul cu privirea îngheţată ştia despre şoapte, şi despre valuri. Te-nvăţase şi pe tine odată cum stă treaba cu sufletul. Ţi-a spus într-o doară că-i un fel de orizont; ştii că e acolo, totuşi n-ai să poţi în veci să îl cuprinzi altfel decât cu ochii. Pare-se că ochii lui n-au mai cuprins orizontul de prea multă vreme. Iar tu ai cam uitat povestea cu sufletul. Te-a mai învăţat că spiritul e însuşi Universul, nesfârşit şi de-a pururi, ca timpul, nemilos, ne-ncetat, nevăzut. Dar tu, străin de timp şi de oameni i-ai vorbit de libertate ca şi cum veşnicia ţi-ar fi stat în cuvinte. I-ai vorbit despre viaţă ca şi cum moartea era gata să te lovească drept în creştet. I-ai vorbit despre munţi şi despre nesfârşit ca şi cum ai avea stânci în suflet, ca şi cum ţi-ar creşte păduri în ochi. Iar el, şi-a ridicat toiagul înspre cer şi ţi-a şoptit blajin că întotdeauna e doar o clipă, iar cerul e singurul care-ţi păstrează dintotdeauna secretele. Că doar norii ţi-au ştiut dorul şi că stelele ţi-au cântat patimile noapte de noapte. Că în lună se ascunde fericirea şi că moartea-i un corb bătrân şi obosit care nu mai are chef de atâtea suflete prinse-n colivii. Ţi-a mai spus ceva despre viaţă, însă nu l-ai ascultat. „Ce ştie el despre asta” ţi-ai spus...Doar dacă ai fi ştiut... Dar ai plecat şi l-ai lăsat singur, pe marginea drumului, crezând că-i doar un cerşetor nebun, sprijinit în toiagul mai vechi decât lumea. Ţi-ai văzut de drum dar ţi-a rămas în minte imaginea aceea. Ai înţeles mult mai târziu cine era şi ce vroia de la tine. Prea târziu. Acum va trebui să-ţi duci existenţa fără să rosteşti un cuvânt despre libertate, despre dor, despre viaţă sau despre moarte. Nici despre munţi sau valuri, nori sau stele n-ai să poţi cuvânta.
Cum de mai exişti? Cum de mai suporţi timpul când ai uitat cum să asculţi vântul şi drumul spre munte ori spre mare? Cum mai înduri dorul de poteci şi de valuri, de lună şi de linişte?
Mai ai o clipă, aminteşte-ţi doar că veşnicia nu merge pe şosea şi că fericirea se ascunde dincolo de nori.
Şi dacă ţi-aş spune acum că mi-e dor, nu m-ai auzi. Pentru că eu vorbesc încet şi ţie ţi-a fost mereu greu să-mi desluşeşti cuvintele. Dar ne-am înţeles. Şi nu era nevoie să-ţi vorbesc. Era de ajuns să te ascult. Te-am rugat de atâtea ori să-ţi apleci urechea spre mine, pentru că pe oamenii mici îi auzi doar dacă te faci şi tu mic la fel ca ei sau îi bagi în sufletul tău şi îi asculţi cum îţi scriu acolo, in inimă cuvinte frumoase. Sau nu neapărat frumoase... cuvinte şi atât.
Ţie îţi afişez câte un zâmbet anapoda pe zi şi sper să nu mă vezi când alunec printre gânduri. Mi-ar trebui o viaţă să ţi le spun pe toate şi oricum n-ar mai avea niciun haz. Gândurile sunt frumoase când sunt doar ale tale. Imediat după ce le-ai rostit se disociază, se dizolvă, nu mai miros nici a ploaie nici a dor. Îţi împrăşii în schimb câteva cuvinte, din cele pe care încă le mai ştiu, în speranţa că răspunzându-mi, îmi vei îmbogăţi vocabularul interior, din care am şters, pe rând atâtea cuvinte, atâtea litere, atâtea semne.
Ficare cuvânt nou pe care îl rostesc e stâlcit, pocit şi sună pietros, rece, distant. Asta pentru că mi-e teamă... şi dacă ai avea măcar puţină răbdare aş putea să învăţ. Dar toată lumea se grăbeşte şi eu rămân mereu cu fărâme de cuvinte, cu mutaţii a ceea ce ar trebui să fie. Şi de fiecare dată şterg cuvântul care abia îşi făcuse loc pentru că... îi uit sensul, pentru că, atunci când mi l-ai şoptit, te grăbeai.
Ma priveşti cu ochi străini, ca pe o banalitate, ca pe ceva nedemn de atenţie. Pentru că n-am ştiut niciodată să-mi colorez ori să-ţi colorez existenţa cu vorbe frumoase.
Dar spune-mi...
Tu ce poţi să faci cu câteva cuvinte?
