Despre NOI

~~Frozen lily~~

Draga destine,

Afla despre noi ca suntem bine, vii, si cu mai multa pofta de viata ca oricand.

Am trecut cu bine pragul de inceput si ne indreptam catre orizonturi senine. Nu ne-a fost foarte greu, am indurat doar ceata, iar cand soarele ne-a intrat in ochi de tot, atunci i-am inchis si am pasit cu dreptul tinandu-ne de mana..si iata deci, ca am izbutit.

Oamenii ne-au luat ca atare, drept ceea ce suntem si ceea ce intotdeauna vom fi---- NOI.

Cativa dintre ei au crezut ca la un moment dat ca am fost prinse de val, pacalite de imprejurari sau tinute sub lesa orasului de gheata....de fapt, am fost lucide in tot acest timp.

Am mers in multe locuri, unde am vrut, cand am vrut, si mai ales cu cine ne-a fost drag.

Si am deschis usi la ora la care am vrut, de cate ori am vrut, si mai ales, cui ne-a fost draga inima.

Si nimic din ce pare aici ametitor nu ne-a luat mintile, si nimeni din cei ce pareau persuasivi nu ne-au convins, si nicaieri unde licarea o scanteie nu ne-au fost atrasi pasii...

Ci tot ce am intreprins a fost din dorinta noastra infinita, sau dintr-un impuls de viata, sau o mai poti numi cheia lacatului in care eram prinse...

Cheia orasului e acum la noi...si vom incerca orice locsor’ ce va parea de neclintit...si vom impresiona oameni greu de abordat, si vom stinge lumini cand altii vor vrea sa ne intimideze...si ne vom tine de mana daca drumul va fi alunecos...si in definitiv nu ne va mai putea opri decat....ce-as putea sa completez aici?

~~Tipa de la unşpe~~

Ce-ar putea să ne oprească?

Dacă până acum am fost capabile să ne astupăm toate rănile şi să ascundem cicatricile, dacă suntem încă în stare să visăm, să iubim, să simţim, nu ne poate opri nimic definitiv.

Şi dacă în încercarea noastră de a trăi la fel de intens totul, ca şi până acum, vor fi mulţi care vor dori să ne schimbe drumul, să ne-ntoarcă destinele, să se joace cu ele ca şi cum ar fi două cărţi într-un pachet de cinci zeci si patru de milioane, vom avea aceeaşi putere de a ne ridica, şi de a privi înainte. Mereu înainte.

Pentru că orice ar fi, cheia e la noi în suflet. Pentru că orice ar fi, ne vom dărui la fel ca şi până acum şi vom lăsa lumini aprinse în urma noastră pentru toţi cei care au făcut la un moment dat parte din viaţa noastră, pentru cei care ne-au fost dragi.

Poate că am părut naive şi infantile în faţa lor, dar le-am intrat în suflet şi ne-am lipit acolo bine, iar abia când nu ne vor mai avea aproape îşi vor da seama de asta. Dar va fi prea tarziu, pentru că nu ne-am lăsat influenţate şi nici modelate de ei, ci ne-am continuat vieţile cu ochii mai mult sau mai puţin deschişi, dar cu sufletele curate.

Şi dacă am luat-o de atâte ori de la capăt, a fost pentru că mainile noastre s-au strâns una pe alta şi am avut siguranţa că, dacă vom cădea din nou, va fi cineva care ne va ridica şi ne va scutura de praf. Cu ochii închişi şi cu mainile încleştate una în cealaltă am păşit de fiecare dată, şi am stat drepte în faţa destinului, pentru că ştim că nu ne poate opri NIMIC.

Iar ei, dacă n-au învăţat asta până acum, vor avea destul timp să o înveţe. Pentru că vom fi mereu NOI, împreună, gata să facem orice ca să fim fericite, gata să luăm totul de la capăt fără nicio reţinere, gata să ne aruncăm în vâltoare de fiecare dată. Pentru că ne ţinem scai de viaţa trăită frumos, şi de oamenii care ne sunt dragi.

Clipa

Şi-ngheaţă în priviri amintirea celei din urmă zi pe Pământ. De-acum o să zboare departe, iar stelele n-o să şi le mai ascundă. Şi dorul n-are să mai fie aşa de greu. Pentru că are să devină veşnicie. O şoaptă, orice ar încerca să spună, tot se pierde-n vânt întocmai ca nisipul. Dar bătrânul cu privirea îngheţată ştia despre şoapte, şi despre valuri. Te-nvăţase şi pe tine odată cum stă treaba cu sufletul. Ţi-a spus într-o doară că-i un fel de orizont; ştii că e acolo, totuşi n-ai să poţi în veci să îl cuprinzi altfel decât cu ochii. Pare-se că ochii lui n-au mai cuprins orizontul de prea multă vreme. Iar tu ai cam uitat povestea cu sufletul. Te-a mai învăţat că spiritul e însuşi Universul, nesfârşit şi de-a pururi, ca timpul, nemilos, ne-ncetat, nevăzut. Dar tu, străin de timp şi de oameni i-ai vorbit de libertate ca şi cum veşnicia ţi-ar fi stat în cuvinte. I-ai vorbit despre viaţă ca şi cum moartea era gata să te lovească drept în creştet. I-ai vorbit despre munţi şi despre nesfârşit ca şi cum ai avea stânci în suflet, ca şi cum ţi-ar creşte păduri în ochi. Iar el, şi-a ridicat toiagul înspre cer şi ţi-a şoptit blajin că întotdeauna e doar o clipă, iar cerul e singurul care-ţi păstrează dintotdeauna secretele. Că doar norii ţi-au ştiut dorul şi că stelele ţi-au cântat patimile noapte de noapte. Că în lună se ascunde fericirea şi că moartea-i un corb bătrân şi obosit care nu mai are chef de atâtea suflete prinse-n colivii. Ţi-a mai spus ceva despre viaţă, însă nu l-ai ascultat. „Ce ştie el despre asta” ţi-ai spus...Doar dacă ai fi ştiut... Dar ai plecat şi l-ai lăsat singur, pe marginea drumului, crezând că-i doar un cerşetor nebun, sprijinit în toiagul mai vechi decât lumea. Ţi-ai văzut de drum dar ţi-a rămas în minte imaginea aceea. Ai înţeles mult mai târziu cine era şi ce vroia de la tine. Prea târziu. Acum va trebui să-ţi duci existenţa fără să rosteşti un cuvânt despre libertate, despre dor, despre viaţă sau despre moarte. Nici despre munţi sau valuri, nori sau stele n-ai să poţi cuvânta.

Cum de mai exişti? Cum de mai suporţi timpul când ai uitat cum să asculţi vântul şi drumul spre munte ori spre mare? Cum mai înduri dorul de poteci şi de valuri, de lună şi de linişte?

Mai ai o clipă, aminteşte-ţi doar că veşnicia nu merge pe şosea şi că fericirea se ascunde dincolo de nori.

Zbor invers

Am întâlnit-o din întâmplare, pe una din străzile acelea din liniştea cărora vrei să evadezi cât mai repede cu putinţă. Era o linişte sinistră, o linişte care nici măcar morţilor nu le este îngăduită. Paşi mici, grăbiţi, lumina care se reflecta din pavajul umed şi miros greu de... asfalt încins şi piaţă de cartier. A durat o clipă să-mi dau seama că nu eram singura care se simţea pierdută. Şi nu, nu era vorba de stradă. Cele două secunde care au închis între ele interacţunea cea dintâi o sa mi le amintesc ca pe momentele care într-un fel sau altul au aruncat o piatră în direcţia destinului meu. Pe măsură ce ne apropiam una de cealaltă paşii deveneau mai grei, mai apăsăţi, tulburând particulele mici de praf din aer. Avea acel ceva care îţi inspira fragilitate. Când am trecut pe lângă ea i-am auzit respiraţia greoaie, care era parcă un strigăt după ajutor de undeva dinăuntru. Am mers mai departe, dar câţiva paşi mai târziu am auzit-o în spatele meu, călcând parcă pe urmele mele. Era ca o umbră, însă nu am putut să-i spun nimic. De multe ori o simţeam în urma mea, păşind cu grijă, cu feminitatea aceea specifică personajelor din cărţi. Nu ne-am spus niciodată nimic. Ne întâlneam des, o vedeam mereu hotărâtă să-mi spună vreun secret după aerul serios pe care îl căpăta de fiecare dată când eram faţă în faţă.

Dimineaţa avea un aer cu totul special. Am văzut-o de câteva ori în timp ce încercam să-mi alung demonii nopţii. Învăluită de lumina încă nevăzută de toţi pământenii, cu părul moale, mereu căzut pe umerii-i dezveliţi, cu pielea albă, cu ochii mari şi umezi de parcă exact în momentul acela avea să izbucnească într-un plâns dureros şi cu buzele-i întredeschise, gată să şoptească fie un secret, fie o vorbă dulce. Era ca un vis de zori târzii, o fiinţă venită de pe cealaltă parte a lumii. Aduna înăuntru toate durerile lumii, toate patimile celor pe care îi întâlnea din aceeaşi întâmplare în care m-a găsit pe mine. Doar că... durerile mele nu le lua niciodată cu ea. Le număra pe degete de fiecare dată când mă urma ca o umbră. Într-o zi n-a mai avut degete...

Am vrut să mă întorc odată, s-o întreb de ce tace ca un mormânt de dragoste ucisă în plină nopte. De ce nu spune niciodată nimic, de parcă vorbele i-ar fi rupt venele care i se întrezăreau prin pielea transparentă, de parcă lumea şi-ar fi oprit timpul dacă ar fi şoptit ea vreun cuvânt... de parcă miile de destine care şuierau pe desupra oraşului mai tare atunci când bătea vântul şi-ar fi-ncremenit ţipătul să-i audă ei vorba... De parcă ar fi păsat cuiva că strânge în piept tot atâtea simţuri câte strânge lumea toată într-o noapte.

Păşea mereu uşor, de parcă i-ar fi fost teamă să nu calce pe morminte. Ea nu ştia că peste tot e un mormânt. Fie o iubire ucisă, fie o speranţă moartă, un vis asasinat, o copilărie smulsă şi izbită de un perete, fie un cuvânt aruncat în grabă... oriunde e un mormânt; totul e un mormânt. Groaznic mormânt...

Pesemne că ea încă spera să gasescă locul acela unde se aşează morţii înainte să părăsească lumea şi unde-şi lasă toate pietrele din suflet. Naivă... De când tot umblă şi de când tot adună durerile altora nu a înţeles că locul acela nu există, că sufletul nu ţi-l goleşti nici atunci când nefiinţa ţi-a amanetat trupul. Că pământul adăposteşte mai multe dureri ca ea, de aceea atunci când e cald şi plouă se văd aburi înălţâdu-se.

Avea totuşi aerul acela fragil, care nu-mi dădea voie să-i spun toate astea....

Era ca un vis mirosind a început, a nimănui, a tuturor, ascunsă în privirea lor, era un zbor spre nicăieri, aproape azi, mai mult ca ieri, cu aripi frânte de un dor, un dor de el, mai mult visat, un dor de dragoste-n păcat, un dor de viaţă şi pustiu, de infinit, un dor neviu, nepământean şi nefiresc, un dor de-amorul îngeresc ce-i urla-n tâmple şi-i aleargă-n sânge, ce-l simte şi apoi îl frânge, îl frânge-n palmele-i mărunte atunci când tu nu ştii ce simte.

Era pustiu şi m-am întâlnit cu mine...