Transformari

Închide ochii. Închide ochii. Doar aşa poţi simţi cu toţi porii, la intensitate maximă, aproape de scurtcircuit, aproape de supradoză. Inchide ochii şi lasă-te transfigurat; fără ziduri, fără legături, fără noduri şi fără sfori.Unii oameni trăiesc o viaţă întreagă cu ochii închişi. Sunt atât e uşori încât parcă zboară când păşesc şi când zâmbesc.

Avantajul unei astfel de vieţi este că având ochii închişi n-ai să vezi niciodată greşeala. Şi n-o să te macine şi n-o să te doară. Ai să simţi infinitul pe pielea ta şi n-are să-ţi pese de nimic. Decât de clipa în care te abandonezi cu totul şi devii sclavul propriilor simţuri. Iar atunci vei putea să profiţi de fiecare fracţiune de clipă ca şi când ar fi ultima. Atunci e rândul tău să uiţi de tine şi să te laşi în voia sorţii, să te pierzi într-o pereche de braţe.

Să ne iubim cu ochii închişi. Şi sa fie simplu.

Despre NOI

~~Frozen lily~~

Draga destine,

Afla despre noi ca suntem bine, vii, si cu mai multa pofta de viata ca oricand.

Am trecut cu bine pragul de inceput si ne indreptam catre orizonturi senine. Nu ne-a fost foarte greu, am indurat doar ceata, iar cand soarele ne-a intrat in ochi de tot, atunci i-am inchis si am pasit cu dreptul tinandu-ne de mana..si iata deci, ca am izbutit.

Oamenii ne-au luat ca atare, drept ceea ce suntem si ceea ce intotdeauna vom fi---- NOI.

Cativa dintre ei au crezut ca la un moment dat ca am fost prinse de val, pacalite de imprejurari sau tinute sub lesa orasului de gheata....de fapt, am fost lucide in tot acest timp.

Am mers in multe locuri, unde am vrut, cand am vrut, si mai ales cu cine ne-a fost drag.

Si am deschis usi la ora la care am vrut, de cate ori am vrut, si mai ales, cui ne-a fost draga inima.

Si nimic din ce pare aici ametitor nu ne-a luat mintile, si nimeni din cei ce pareau persuasivi nu ne-au convins, si nicaieri unde licarea o scanteie nu ne-au fost atrasi pasii...

Ci tot ce am intreprins a fost din dorinta noastra infinita, sau dintr-un impuls de viata, sau o mai poti numi cheia lacatului in care eram prinse...

Cheia orasului e acum la noi...si vom incerca orice locsor’ ce va parea de neclintit...si vom impresiona oameni greu de abordat, si vom stinge lumini cand altii vor vrea sa ne intimideze...si ne vom tine de mana daca drumul va fi alunecos...si in definitiv nu ne va mai putea opri decat....ce-as putea sa completez aici?

~~Tipa de la unşpe~~

Ce-ar putea să ne oprească?

Dacă până acum am fost capabile să ne astupăm toate rănile şi să ascundem cicatricile, dacă suntem încă în stare să visăm, să iubim, să simţim, nu ne poate opri nimic definitiv.

Şi dacă în încercarea noastră de a trăi la fel de intens totul, ca şi până acum, vor fi mulţi care vor dori să ne schimbe drumul, să ne-ntoarcă destinele, să se joace cu ele ca şi cum ar fi două cărţi într-un pachet de cinci zeci si patru de milioane, vom avea aceeaşi putere de a ne ridica, şi de a privi înainte. Mereu înainte.

Pentru că orice ar fi, cheia e la noi în suflet. Pentru că orice ar fi, ne vom dărui la fel ca şi până acum şi vom lăsa lumini aprinse în urma noastră pentru toţi cei care au făcut la un moment dat parte din viaţa noastră, pentru cei care ne-au fost dragi.

Poate că am părut naive şi infantile în faţa lor, dar le-am intrat în suflet şi ne-am lipit acolo bine, iar abia când nu ne vor mai avea aproape îşi vor da seama de asta. Dar va fi prea tarziu, pentru că nu ne-am lăsat influenţate şi nici modelate de ei, ci ne-am continuat vieţile cu ochii mai mult sau mai puţin deschişi, dar cu sufletele curate.

Şi dacă am luat-o de atâte ori de la capăt, a fost pentru că mainile noastre s-au strâns una pe alta şi am avut siguranţa că, dacă vom cădea din nou, va fi cineva care ne va ridica şi ne va scutura de praf. Cu ochii închişi şi cu mainile încleştate una în cealaltă am păşit de fiecare dată, şi am stat drepte în faţa destinului, pentru că ştim că nu ne poate opri NIMIC.

Iar ei, dacă n-au învăţat asta până acum, vor avea destul timp să o înveţe. Pentru că vom fi mereu NOI, împreună, gata să facem orice ca să fim fericite, gata să luăm totul de la capăt fără nicio reţinere, gata să ne aruncăm în vâltoare de fiecare dată. Pentru că ne ţinem scai de viaţa trăită frumos, şi de oamenii care ne sunt dragi.

Povesti

Ascultă-mi sângele prelingându-se prin vene şi află-mi secretul cu iscusinţa unui alchimist. Descifrează ritmul în care mi se amestecă globulele albe şi roşii, ritmul acela dezordonat a doi îndrăgostiţi care se iubesc pentru prima oară, şi spune-mi povestea dansului haotic al atomilor din mine ca pe o poezie pe care o ştii de copil, ca şi cum ar fi fost primul lucru pe care l-ai învăţat. Pentru că eu l-am uitat, şi pentru că îl încurc mereu cu al lor, sau poate al tău. Pentru că mă opresc mereu la cicatricile poveştilor trecute şi mă rătăcesc pe piele încercând să ajung la un capăt, până când obosesc de mine. Pentru că poate că m-am obişnuit să trăiesc prin venele altora şi mi-am abandonat rănile şi gropile şi dezastrele în nefiinţa mea.
Sărută-mă pe frunte şi şopteşte-mi povestea până când o voi învăţa pe dinafară, până voi începe să o repet în mine, obsesiv, nevrotic, convinsă că nu e banală, până când voi visa un final pentru ea.
Păstrează puţin din haosul meu în tine şi vindecă-ţi rănile, apoi uită-l, aruncă-l, arde-l în tine ca pe o scrisoare care doare prea tare ca să fie citită încă o dată. Şi uită-mă, uită-mi cicatricile pe care ţi le-ai desenat în minte de atâte ori, uită-mi dezastrele şi gropile şi rănile şi porţile închise, uită-mi nopţile lipsite de vise, uită-mi privirile şi norii şi ploile, furtunile şi gheaţa, uită-mi iubirile, uită-mi amintirile şi dorul.
Nu-mi lua nimic şi ţi le dau pe toate.

Incert

Iar tu, dragule, apride-ti o tigara si lasă-te purtat de… mine


Eu nu mai pot să scriu. Mi s-a încurcat sufletul în frânturi de cuvânt întors. Şi de fiecare dată când privesc înapoi mi se-mpleticeşte visul între mine şi...
Nu mai pot să scriu fără să mi se opresască degetele pe tastele şterse, fără să caut coerenţa în cuvinte, fără să caut sensuri ascunse. Mi s-au incurcat gândurile şi nu mai există nici început sau sfârşit. Mi s-a scurs timpul şi nu am mai apucat să întorc clepsidra. A rămas nisipul scurs şi nici măcar nu mi s-au oprit secundele ca-ntr-un delir.

M-au fascinat dintotdeauna oamenii care au ştiut să-şi arate sentimentele. Păreau atât de sinceri cu toţii încât aporoape că îi credeai atunci când îţi aruncau un „te iubesc” sau „mi-a fost dor de tine” la fel ca tuturor celorlalţi. Aproape că nu mai însemna nimic. Devine un fel de reflex. Ca şi zâmbetul lor... întotdeuna acolo. Gata să fie „donat” oricărui trecător nevoiaş. M-au fascinat pentru că eu n-am putut fi niciodată ca ei. Din teamă sau cine ştie de ce. Cert e că mai mult de partea cu zâmbetul, pe care o folosesc uneori ca scut pentru întrebări inutile care necesită milioane de explicaţii, n-am putut învăţa niciodată această artă aş putea spune.

Şi chiar dacă tu nu îţi dai seama sunt şi eu la rândul meu capabilă de sentimente. Şi al dracului de multe chiar. Iar dacă ai sta puţin să analizezi ai vedea că în ochii mei se citesc multe şi că e nevoie de puţină atenţie ca să ajungi până în punctul de unde ai o vedere de ansamblu a ceea ce înseamnă suflet. Bineînţeles, cu sufletul dezvelit n-am să stau niciodată în faţa cuiva care abia a reuşit să treacă de scutul de gheaţă, de zidul pe care l-am creat tocmai pentru că au fost prea mulţi care au intrat încălţaţi. Şi care au lăsat urme, şi au mai adăugat câte un strat pe crusta de protecţie. Şi nu, nu sunt „inabordabilă” şi nici „îngâmfată”, şi dacă te sperie atitudinea mea înseamnă că nu meriţi să vezi dincolo de ea. Aşa că lasă-mă sa-mi dau maştile jos. Durează mult şi n-o fac de foarte multe ori. Trebuie doar să ai rabdare, şi încredere. Şi trebuie să realizezi că nu doar tu ai nevoie de atenţie, de consolare, de susţinere şi de cineva care să ştie exact ce şi când să spună ca să te ridice de jos, chiar dacă ceilalţi nu dau de înţeles că sunt jos.

I need you to believe in me!

de iarna

"pune-mi inima în nori..."


Pentru că pentru zâmbete nu e nevoie de motive. E nevoie doar de câţiva fulgi rătăciţi pe piele ca să-ţi ningi copilăria, o cană de ciocolată caldă ca să-ţi dezgheţi sufletul şi încă una de vin fiert ca să-l pui putin pe jar, ca aşa-i frumos iarna.


Emeric Imre - Hai iubito
Asculta mai multe audio Muzica


*p.s: Iarna asta dăruieşte-te pe tine. E mai cald aşa.

Atunci când ploaia ne mângâie pe creştet

O să mă fac depărtare şi o să-ţi cânt în acorduri line de corzi vechi de chitară. Să ţi se facă dor de tot ce n-a avut vreme să fie şi de viaţa pe care ai trăit-o doar în somn. Să-ţi fie dor de păpădii, de vise şi de infinit, de valuri, de-nălţimi şi de drumuri.

O să-ţi scriu scrisori de dor şi am să le arunc de pe cel mai înalt munte. Pentru mine, vântul va trimite măcar una pe adresa cea bună.

O să mă fac pescăruş şi am să vorbesc cu marea mai mult decât până acum. Are să-mi afle toate secretele, iar ea nu va va mai fi avut nimic de ascuns.

Vreau să fie simplu. Mai simplu decât orice pe lumea asta. Tu să-mi asculţi ploile şi ninsorile şi să-mi dai ceva din lumina ta, eu să-ţi ascund norii şi să-mi împart stelele cu tine. Să fie simplu ca o joacă de copii, dar să pară greu de înţeles pentru ceilalţi. Să nu ne temem de vise ori de dorinţe, iar infinitul să ne crească din palme.

Să ne scriem vieţile pe coli albe şi să lăsăm ploaia să şeargă rândurile care dor.

Zori

Ce jurământ îţi ţine amintirile ferecate?
L-ai rostit atunci când timpul ţi-a promis că va şterge urmele. Se pare că el a trişat. Tu nu ştii să faci asta.
Ascultă-mi cântecul şi iartă-mi lipsa de armonie. O să cânt pentru tine. O să cânt pentru lacătul acela mare şi greu care nu te lasă să priveşti înapoi. Iartă-mi stângăcia şi uşoara brutalitate a versurilor.
Rămâi singur şi ascultă. Ascultă-ţi gândurile şi visele. Lasă-le să-ţi deseneze pe trup. Să facă din tine o pânză mare pe un şevalet mic. Mica lor operă de artă ai să fii tu. Şi ce mândre or să fie toate că te-au modelat aşa de frumos.
Ascultă-mi cântecul şi dansează cu mine într-un vis minunat. Lasă-ţi tălpile să respire fiecare acordşi poatrtă-le într-o mişcare frenetică, într-o nevroză, într-un zbucium, într-o frenezie de zvârcoliri. Lasă-ţi sângele să-ţi arate drumul spre perfectiunea zborului, dă frâu liber amintirilor şi dansează pentru ele.
Apoi rupe jurământul şi uită-l pentru o veşnicie şi-o secundă în plus. Uită şi timpul şi agaţă-te de fiecare secundă cu dinţii. Deseneaz-o înăuntru şi apoi las-o să treacă.

Lumină de toamnă

Miroase-a frunze umede şi a pământ. În aer pluteşte parfum de sfârşit, dar tu te agăţi cu toată puterea de ultima rază de vară. Dacă n-ar fi fost norii care să te anunţe că nu mai e vară ai fi trăit o viaţă şi încă o secundă scăldată în căldura lui. Acum o să-l aştepţi în hainele tale verzi până se va hotărî să se întoarcă. Amintirea te împinge către covorul care foşneşte a moarte, şi rochia ta verde nu mai are aceeaşi nuanţă când e înconjurată de frunze uscate.

p.s :
Pasarea Colibri - Dintr-o carte
Asculta mai multe audio Muzica

Charmed

E vremea să mergem.
Zâmbeşte, copilă
Ascunde-ţi privirea de tot ce-ai uitat.
E vânt şi e soare
Şi vreme destulă
Să-mi spui tot amarul ce l-ai îndurat.
Să-mi spui câte vise şi câte dorinţe
Ţi-au scris cu durere
În pieptul cel mic
Şi câte secunde au fost nepătrunse
De dorul cel tainic
Al vreunui voinic.
Zâmbeşte, copilă
Căci timpul nu iartă
Nici vise, nici dor, nici răni şi nici foc
El trece ca vântul şi nu se întoarce
Nici cugetă dacă să stea într-un loc.
Zâmbeşte, căci maine nu-i prea departe
Şi visul din noapte te-nvaţă să crezi
Că lumea e toată din vise şi ape
Ce luna te-aşteaptă ca ea să le vezi.

P.S:

We are

Priviri timide şi zâmbete inocente. Ai spune că-s buze de copil, ce n-au gustat sărutul, că inocenţa lor e infinit mai mare decât păcatele ce le-au gustat. Ne-ascundem des, cu tot cu vise, părem copii ce tânjesc după acadele colorate, am învăţat încet să ne ascundem laşitatea. Visăm în linişte, fără să ne pese de reguli, de timp, de vremuri, ne pictăm sufletele cu acuarele, punem în dorinţe praf de stele, alergăm după fluturi şi trăim cât norii. Gustăm libertatea ca pe un nectar al vieţii şi punem rămăşag cu timpul că-n lupta noastră el e singurul ce va pierde. Avem sufletele uşoare ca dimineţi cu rouă şi dorinţele noastre sunt inocente precum ploile calde de iulie. Alergăm după fericiri târzii şi ne dăruim de-a-ntregul pentru o fărâmă de iubire. Nu sunt cuvinte sa-nceapă poveştile noastre, nici demne de finalul lor, nu sunt priviri care să fie vreodată uitate, nu sunt clipe care să fi fost irosite. N-avem început şi cu atât mai puţin sfârşit. Infinitul zace în noi ca un lac vechi de când lumea care clocoteşte de libertate. Braţele noastre sunt depozite infinite de îmbrăţişări şi ne ţin loc de aripi atunci când vrem să-ncercăm zborul. În inimi păstrăm ca pe o icoană iubirea pe care o vom atârna odată pe pereţii unui suflet vrednic de imperfecţiunea ei, o ţinem ascunsă, dar gata din clipă-n clipă să evadeze spre alt zbor. N-avem cauză şi nici efect. Suntem efervescenţă, candoare. Când visăm ni se transformă sufletele-n aeroporturi intergalactice, universul întreg ne stă la picioare, luăm chip de înger sau devenim doar pete de culoare. Ne tâşneşte viaţa-n vene şi adăpostim lumi întregi în ochi şi-n trupuri. Suntem aeroporturi de vise, de dorinţe, de patimi, de iubiri şi de dezamăgiri.

Ne (re)cunoşti?




Billy Joel - Vienna
Asculta mai multe audio Muzica


BONUS!!

damien_rice_-_dogs
Asculta mai multe audio Muzica

P.S pt DEIU: tt na!

Later edit: Am gasit asta. Mare dreptate are.
*Toata lumea te invata cum sa nu-ti mai pese. De ce sa nu-ti pese? Pentru ca e mai usor de suprtat? De ce mai existi daca nu-ti pasa de nimic?

Despre vise

Îi veghea somnul ştiind că va fi ultima dată când îl va vedea, şi ultima dată când va putea face aest lucru. Îi trecea prin minte tot tumultul acela de emoţii care nu i-au dat pace nici măcar o secundă de când a realizat că devenise pentru ea mai mult decât prietenul cu care se juca în nisip când erau copii. Ascultându-i bătăile inimii îşi dădea seama că acesta era sfârşitul. Iar el n-avea nici cea mai mică idee. Îi sopteşte uşor, ca un pe un descântec, câteva cuvinte şi pleacă spre ceea ce el numea viitor. Ea o numea...tortură.

Ascunde-mă-n tine ca pe un fir de praf dintr-o casă veche, plină cu amintiri. Am să respir uşor, iar tu nici nu vei ştii că sunt acolo. Îţi vei aminti doar când vei avea nevoie de... umanitate, de viaţă... când îţi va fi sete de... suflet.

Ascunde-mă sub stânci, în munte, acolo unde doar vântul ajunge. Ascunde-mă în firele de iarbă, în brazi şi –n fluturi. Ascunde-mă sub piatra râurilor şi vino să mă cauţi. Iar după ce vei fi reuşit urcuşul greu, vom privi cerul şi ne vom întrece cu norii.

Ascunde-mă în valuri. Apoi aruncă-te în mare şi imbraţişează-le. Îmbrăţişează-le atât de tare ca şi cum ar fi ultima oară când simţi apap pe piele. Ca şi când e ultima dată când simţi nisipul sub tălpi, când ai soare în păr şi sare pe buze.

Ascunde-mă-n cer să te privesc din lună. Să fiu de-a pururi precum soarele şi să te acopăr precum norii îl învelesc cu haina lor moale. Îţi voi şopti cuVântul şi-ţi voi mângâia chipul pe care-l voi fi ştiut pe de rost.

Păstrează puţin din acestea şi pentru mine. Pentru atunci când mă vei fi găsit.

Don’t kiss me goodbye!