Dus - întors

Vreau să merg mult. Să merg până când o să mă doară picioarele, până când n-o să-mi mai simt talpile, până când n-o să mai am aer. Vreau să merg şi să mă gândesc. La ce-a fost, la ce (nu) e şi la ce ar fi putut să fie. Să-mi adun gândurile în mănunchiuri pline de mâzgă şi să le aşez frumos, în dezordine, pe podeaua sufletului. Vreau să simt cum trece timpul prin viaţa mea şi să nu-mi pese nici măcar o secundă de asta. Să merg.... să merg ca-ntr-un drum în nefiinţă. În neviaţă. În nelume. Să ajung la capătul gândului şi să privesc înapoi mulţumită că am ajuns aici.

Vreau să găsesc un drum plin de pietre, pe care să păşesc apăsat, care să-mi înţepe tălpile, care să mă anunţe că sunt vie. Să-mi simt paşii grei, aproape să-mi târăsc picioarele, dar să nu ajung până la a le târî propriu-zis. Să mă împiedice duritatea pietrelor. Ascuţite, nu-mi vor da voie să mă opresc, ci mă vor obliga să caut punctul în care se termină. Până acolo îmi voi golit sufletul de pietre şi mintea de mâzgă. Până acolo mi se vor fi sfârşit şi patimile şi secretele, şi dorinţele pe care nu îndraznesc să le am, mi se vor fi sfârşit începuturile pe care nu le-am avut vreodată, cuvintele pe care nu le-am rostit, zâmbetele pe care nu le-am afişat şi cele pe care le-am prefăcut, lacrimile pe care mi-a fost teamă să le vărs, şi cele pe care le-am vărsat degeaba, orgoliile care mi-au schimbat drumul, gesturile pe care am uitat să le fac, imaginile pe care mi le-am întipărit bine în suflet, nu voi mai fi avut nimic. Nimic care să-mi facă sufletul greu, insuportabil de greu.

Vreau să merg fără să mă opresc înainte de final, fără să privesc în urmă, fără să regret asta. Vreau să uit că exist, că existi, că n-am existat. Vreau ca atunci când voi fi ajuns la final, să fie cineva acolo, care să ma ia de mână şi să-mi spună că s-a sfârşit. Totul. Atât. Fără alte cuvinte, fără insistenţe, fără alte gesturi, fără alte aşteptări.

Dacă m-ai privi în ochi ai ştii că s-a terminat? Ai ştii că am ajuns acolo?

Dacă mi-ai întâlni privirea te-ai lăsa în voia sorţii... mele?

Fărâme de suflet

Te-ai întrebat de caţi oameni te-ai îndepărtat azi? Pe câţi dintre ei i-ai părăsit în cel mai hain mod lăsâdu-i la podea fără drept la rplică? N-ai făcut asta? Ia mai gandeşte-te. E inevitabil să nu răneşti măcar un om pe zi. Stă în firea ta, şi a mea şi a tuturor. Şi acum poate că nu ma refer la genul ala de rana care durează o grămadă de vreme. Adică sigur nu la tipul ăla de interacţuini mă refer. Ci la lucrurile mici care te îndepărtează de o persoană: un secret, un cuvânt spus aiurea, un zâmbet pe care ai uitat să-l afişezi... Pe zi ce trece te simţi mai departe de toţi. Şi asta nu pentru că ai face tu ceva să-i îndepărtezi. Sau poate că tu eşti de vină. Oamenii se schimba, şi dacă nu eşti atent pierzi momentul în care ai singura şansă să-i mai recunoşti. Nici pe tine nu te mai recunoaşte nimeni.

Din nou. Din nou eu cu…mine. Ne stim de ani buni, dar evitam sa ne oprim si sa stam de vorba. Pentru ca e semn rau. De fiecare data cand ne intalnim vorbim despre… despre rupturi. E dificil sa recunosti in fata ta ca si de data asta ai dat gres. E imposibil sa te ascunzi totusi. Nimic nu e in favoarea ta. Simtiti amandoi aceleasi lucruri, si daca se apropie cineva vreodata de punctul de a intelege ceva, acela esti tu, si nimeni altul. Pentru ca de fiecare data esti martor a tot ceea ce faci. Dar o faci pur si simplu. Fie te faci ca nu vezi in speranta ca va iesi bine pana la urma, fie ai fost pacalit atat de tare incat crezi din toate puterile ca o sa fie bine. Dar nu e bine. Si nu te inveti odata minte. E atat de…uman sa speri ca de fiecare data o sa fie altfel. Si e la fel de uman ca de fiecare data se intampla la fel. Ai scris sfarsitul asta in frunte. Nu te vrea finalul fericit si gata. Nu i-ai placut la casting. Poate la alta preselectie…

Am obosit. Se epuizeaza si resursele emotionale la un moment dat. Si atunci ramai gol pe dinauntru, sterp, cu nevoie acuta sa TI se daruiasca. Dar nu are cine. Pentru ca sunt obisnuiti sa nu ceri niciodata nimic. Si nu sunt ei cei pe care trebuie sa-i invinuiesti. Singurul care poarta vreo urma de vina esti TU. Asa ca te rog, azi, maine, intr-o zi, atunci cand ai sa ma vezi, daruieste-mi.

Daruieste-mi orice.

Îţi vine să strigi şi să taci în acelaşi timp. Eşti mai confuz decât daca te-ai fi învârtit minute în şir cu capul în jos. Habar n-ai ce ţi se întâmplă şi instabilitatea emoţională te dă peste cap până nu te mai recunoşi nici tu pe tine. Ce pretenţii să mai ai de la ceilalţi? Şi te dai de ceasul morţii să înţelegi ce-i cu tine. Dar e al dracului de greu şi simţi că nu mai ai timp. Ai o bănuială, dar nu poate fi asta. N-are cum să ţi se întâmple ţie. Pare prostesc şi fără sens, totuşi te macină de o perioadă bună de timp.

Şi dacă ţi-aş spune secretul pe care îl ţin ascuns m-ai mai privi la fel?

Pentru că nu pot să mă adun atât de mult încât să scriu ceva coerent... Pentru că imposibilitatea de a plânge mă obligă să tastez aiurea... pentru că e nevoie de multe cuvinte pentru a potoli furtuna dinăuntru.... pentru că... pur şi simplu.

Ciocolată cu gust de... primăvară

Uite ca Alexandra iar se tine de lepşe. Ce ţi-e domne' şi cu fluturii aştia...
Deci.. să vedem ce mai spune... fiinţa dinăuntru

1. Principala mea trăsătură: "stormy and twisted" (trebuia să spun asta)
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat: nu pot să mă rezum la una. sa fie IMPERFECT atât.
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: feminitatea (nu, nu orice femeie o are)
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: pe ei... cu totul
5. Principalul meu defect: imposibilitatea de "a fi lăsată rece"
6. Îndeletnicirea mea preferată: să zicem că sunt o persoană... vegetală :)))
7. Fericirea pe care mi-o visez: să pot să fac tot ce vreau, fără limite, întotdeauna
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: habar n-am... think beautiful thoughts :D
9. Locul unde aş vrea să trăiesc: o cabană la munte, o casă pe plaja sau un oraş curat şi cu oameni care zâmbesc frumos
10. Culoarea mea preferată: verde dacă trebuie să aleg...
11. Floarea care-mi place : mărgăritar
12. Pasărea mea preferată : ciocănitoarea woody :))) ce naiba
13. Prozatorii mei preferaţi : Eliade, Hemingway, Marin Sorescu etc.
14. Poeţii mei preferaţi : Blaga, Minulescu, Nichita si Sorescu again
pt eroi, eroine and co. o să pun câte o liniuţă. nu pentru că nu aş avea, ci pentru că nu ar fi corect faţă de ceilalţi să scriu doar câteva nume
15. Eroii mei preferaţi din literatură : -
16. Eroinele mele preferate din literatură : -
17. Compozitorii mei preferaţi : n-am
18. Pictorii mei preferaţi : -
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală: defineşte erou...
20. Ce urăsc cel mai mult: falsitatea
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din nastere : încrederea de sine
22. Cum aş vrea să mor : fericită în somn
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă : cele "inconştiente"
24. Deviza mea: Trăieşte, altă viaţă nu mai ai. (sau cu alte cuvinte : în viaţă trebuie să le faci pe toate)

mai departe n-o dau. uite-aşa! sunt egoistă sau incredibil de generoasă...

Incoerenţă de week-end

Mă aflu într-o stare soră cu nevroza. Nu ştiu cum am ajuns aici, adică ştiu dar mă prefac uimită. De parcă aş fi vrut să... Da am vrut. Pentru că părea frumos, pentru că oamenii o vedeau deja întâmplată. Şi uite că n-a fost aşa. Nu s-a întâmplat. Şi eu încă mai... nu. Nu mai aştept. Acum mi-e insuportabil de indiferent.
E dezolant când realizezi că deşi totul părea atât de clar pentru tine, eşti într-o confuzie adâncă. Şi nu e vina ta. E vina... circumstanţelor. Parcă tot nu-ţi vine să crezi că totul a fost rodul imaginaţiei tale mult prea dezvoltate. Sau subdezvoltate. Depinde din ce unghi priveşti. Dar nu, toate astea s-au întâmplat. Şi dacă priveai din afară ţi se părea şi mai evident. Atunci unde greşeşte toată lumea? Am impresia că punem plusul unde trebuia să fie de fapt un minus. Sau poate am pus egalul prea devreme? Afurisită ecuaţie. Oricum s-a terminat timpul şi pixul roşu al corectorului a stricat totul. Se pare că luăm notă mică până la urmă. Dar ce mai contează? Măcar nu rămânem corigenţi. Ecuaţia să fie sănătoasă. O rezolvă altcineva cu un pix care scrie mai frumos ca al meu. Şi măcar de-ar fi fost competiţie corectă. Aşa e cu ecuaţiile astea. Bizare lucruri. Şi rezultatul? Cui îi pasă?
Te-ai fi aşteptat să-mi pese mie nu? Previzibil. Nu. Acum nu-mi mai pasă. Pentru că mi s-a terminat pasta de la pix. Nu mai am cu ce să scriu. Iar cu creionul trebuie să apăs şi nu cred că ţi-ar plăcea să-ţi scrijelesc prin suflet. E mai bine să nu mai scriu deloc. Are cine. E lumea plina de pixuri. Negre, rosii, verzi. Mai colorate decât mine. Poate asta e problema. Sau poate nu e niciuna. "Nicio problemă". Cât de fals. Cum să nu fie niciuna?
Ştiu că nu înţelegi nimic. Nici eu. Tocmai ăsta e farmecul. Nici măcar nu mai stiu de ce m-am apucat de scris. Poate e iar nevoia aceea de sunete obsedante ale tastaturii. Sau poate chiar aveam ceva de zis la început. Cine mai ştie?
Ştiu doar că...
Oamenii n-au nevoie de TINE. Se întâmplă să fii în apropiere când au nevoie de CINEVA, de ORICINE. Sau poate...

LA ÎNTÂMPLARE

* aici

Aş vrea să pot să mă expediez ca o scrisoare. Pe o adresă necunoscută. Să iubesc la întâmplare. Oricum nu am nimic de pierdut. Să am un p.s tremurător şi plin de înţelesuri şi să sper, printre rânduri că voi ajunge în palmele cuiva care va şti să descifreze cuvintele, tăieturile sau greşelile. Iar dacă nu, sper să fiu expediată din nou şi din nou, pâna voi găsi persoana aceea imperfectă care nu aruncă scrisorile, ci le păstrează în buzunarul de la piept, aproape de inimă, acolo unde ar trebui păstrate toate lucrurile importante.

Aş mai vrea să urc în trenul în care eşti tu. Să am bilet până acolo unde mergi tu. Să te întâlnesc într-un vagon cu miros greu, intr-un balans sacadat si un sunet tendenţios de metal pe metal. Te-aş iubi. La întâmplare, dar cu puterea cu care izbeste trenul un obstacol. Aş vrea să ma iubeşti şi tu. Ar fi frumos.

La fel, aş vrea să fiu una din sticlele acelea pe care le lansează naufragiaţii pe mare. Care odată ajunse undeva, este imposibil să fie tratate cu indiferenţă. Care, la fel ca scrisoarea fără destinatar se avântă în braţe necunoscute şi-şi dăruieşte intensitatea la întâmplare. Pentru că nu ştie ce altceva ar putea face cu ea.

Şi să te iubesc la întâmplare...

NECUVINTE

Şi tot ce nu spui niciodată îţi rămâne gravat înăuntru. Aşa cum gravează un bijutier priceput o bucăţică de aur. Şi câteodată te zgărie atât de rău că ai impresia că bijutierul şi-a uitat instrumentele de gravat la tine în suflet. Câteodată însă te îcălzesc, te încălzesc ca o pătură pufoasă în mijlocul unei nopţi de iarnă. Pentru că sunt ale tale, pentru că deşi nu le-ai rostit niciodată nu ţi le poate lua nimeni. Poate tocmai pentru că nu le-ai strigat în gura mare.

Iar dacă ţi se par imposibil de rostit, dacă vei avea răbdarea să te priveşti în oglindă, le vei vedea pe toate acolo, în ochi, gata să explodeze în alţi ochi şi în alte inimi. Unele lucruri e bine să le păstrezi în ochi. E mai sigur pentru tine şi pentru... gravura dinăuntru. Chiar dacă n-au niciun fel de importanţă pentru alţii, ţie îţi pot zgudui înăuntrul. Iar dacă în momentul în care le rosteşti nu eşti atent, e posibil să arunci afară mai mult decât cele câteva cuvinte. Să-ţi afişezi sufletul cu totul şi să generezi o zdruncinătură de proporţii. Niciodată nu te simţi mai vulnerabil decât atunci când îţi arăţi sufletul cuiva. Şi totul porneşte de la câteva cuvinte nespuse...

Spune-mi... tu câte cuvinte N-AI rostit azi?

p.s: