simplu

Mi-ai ascuns toate slăbiciunile undeva în adâncul nefiinţei mele şi acum le caut ca un om sănătos care era obişnuit cu boala. Mi-ai curăţat sufletul de noroi şi mi-ai şters ferestrele. Acum mi-e lumină şi cald şi soare. Şi chiar dacă mă obişnuisem cu felul meu dezordonat şi haotic de fi, cu toate durerile şi visele neîmplinite şi prăpăstiile nesfârşite, mi-ai arătat că se poate trăi şi altfel. Că există oameni care te fac să trăieşti frumos şi linistit şi fericit. Care te fac totodată să te simţi la fel. Mi-ai ascuns cicatricile şi m-ai făcut să uit de ele. Şi o faci de fiecare dată când apare una nouă. Pentru că viaţa e plină de cicatrici şi de versuri sumbre. Dar tu îmi cânţi poveşti de dragoste şi acoperi sunetul grotesc al destinului care mă vrea închisă în cercul lui pentru vecie. Mi-ai pătruns sub piele astfel încât să te găsesc pe tine când îmi caut marginile şi obosesc de mine, când mă pierd în vise şi nu mai găsesc drumul înapoi. Mi-ai aruncat o frânghie bine ancorată în suflet şi mi-ai pus lumină în ochi, iar acum mi-e imposibil să mă mai rătăcesc în mine. Pentru că m-ai văzut de atâtea ori pierdută în mine şi n-ai suportat ideea că mă sfâşie amintirile prezente şi absente dinăuntru. Şi mi-ai creat altle care vindecă şi acoperă golurile din suflet.

...

Mi-ai deschis toate uşile şi acum nu mai am secrete. Mi le-ai auncaat pe toate şi sunt mai uşoară decâ oricând. Şi sunt atâtea lucruri pe care ţi le-aş pune şi n-am idee cum. Pentru că nu am fost niciodată pricepută la cuvinte. Aşa că îţi scriu scrisori şi sper să le citeşti şi să-mi ierţi stângăcia.

Şi nu, nu mai pot dormi lângă nimeni altcineva şi nici nu mă ia somnul până nu-ţi simt parfumul şi până nu te sărut pe spate de noapte bună.

Şi acum când ma gândesc la toate asta mi se înşiră lacrimile pe obraji fără să fiu cumva capabilă să le opresc. Şi mi se udă tastura şi mi se înceţoşează vederea şi mi-e greu să scriu. Pentru că mi se taie respiraţia de fiecare dată când mă gândesc la tine şi în fiecare secundă când mă uit în jur şi nu te găsesc.

Pentru că te caut şi nu te găsesc decât în mine. Şi mi-e greu să te privesc de-acolo dinăuntru, şi mi-e greu să-ţi sărut ochii şi să ma arunc în ei pentru totdeauna fără să mai caut vreodată scăpare.

Pentru că toate ţigările din lume n-au aroma celeia împăţite cu tine, şi toate apusurile sunt mai colorate când sunt lângă tine.

Şi pentru că mi se face frig fără tine, mi-e greu să găsesc căldură. Şi mi-e teamă şi mă ascund şi nu mă mai găsesc, şi fug spre tine şi rămân în urmă. Şi aş alerga o lume întragă noaptea asta dacă mâine m-aş trezi lângă tine.

Pentru că mi se întunecă privirea şi mi se şterg culorile. Şi nu mai pot să suport ddecât muzica pe care o ascultăm împreună. Restul e doar zgomot supărător de fond. Fără sens, fără rost, fără tine.

Şi nu, n-as crede nici într-un milion de ani că ai face ceva care să-mi facă rău. Pentru că am citit asta în privirea aia de rămas bun.

I’ll wear black every day I am away from you. ‘Cause all the colors are left with you.

DeclaraŢie de dependenţă

Aşa cum eşti tu dependent de nicotină şi ai mai fuma o ţigară şi încă una şi încă şi încă, aşa aş mai vrea eu mereu încă un minut, încă o secundă, încă atât cât să clipesc şi să te văd tot acolo.

De dor de tine mi se usucă pielea şi-mi piere vocea. Şi nu mai ştiu să privesc în jurul meu fără să te găsesc acolo. Şi nu mai pot să deschid ochii dimineaţa fără să te văd acolo adormit, fericit, pierdut în vise.

A dor de tine îmi aleargă degetele pe tastatură. Fără sens, incoerente. Fără scop. Doar să-ţi mai spună ceva. Doar să-ţi mai scrie cuvinte fără noimă. Iar eu să aud clănţănitul tastelor. Sec, ascuţit, indefinit de supărător.

Şi privesc în gol pe fereastră. Şi ascult într-una SOAD şi Nouvelle Vague şi Death Cab for Cutie pentru că-mi aduc aminte de tine. Şi aş dormi mereu doar ca să te mai visez o secundă şi să te închid acolo înăuntru. Şi să-ţi dau drumul atunci când simt că te zbaţi pentru o gură de libertate. Dar să nu vrei să pleci. Pentru că eşti parte din mine şi eu din tine şi nu mă mai simt eu fără tine şi nu te mai simt tu fără mine.

Şi mă ascund sub perne şi sub pături până vii lângă mine. Pentru că mi-e frig fără tine. Să-mi închid ferestrele şi uşile toate şi ochii. Şi să te aud în gând. Pentru că au altă rezonanţă cuvintele tale. Se lipesc acolo înăuntru. Şi nu doare deloc. Şi mi-aş construi o lume-ntreagă şi încă un oraş din ele.

Şi-atunci când mi se face dor de mare să te privesc în ochi. Şi să simt cum mi se sparg toate valurile înauntru. Şi când mi se face dor de munte să mă gândesc la tine. Şi să simt cum îmi curge libertatea crestelor prin vene.

De dor de tine nu mai pot dormi. Şi mă trezesc noaptea fără să mă găsesc. Şi aş alerga la tine să te sărut şi să mă întorc în somn adânc. Sărută-mă şi dormi. Şi nu-ntreba nimic.

Am ajuns acasă. Sunt aici şi-ţi scriu fără noimă. Şi ţi-aş scrie zile şi nopţi întregi până vine timpul să ajung din nou lângă tine. Am ajuns acasă şi sunt dornică să mă ascund iar în tine, şi să mă îmbrăţişezi atât de tare încât abia să reuşesc să respir, şi să-mi citeşti scrisorile, şi să-mi zâmbeşti , să mă priveşti şi să nu-mi mai laşi mâna fără mâna ta. Pentru că altfel nu-mi mai adun gândurile. Şi vorbesc şi scriu şi simt incoerent, fără noimă, fără început şi mai ales fără sfârşit.

Să mai visăm puţin. Să ne mai şoptim puţin. Să ne mai privim puţin. Să ne mai iubim puţin. Infinit de puţin.

Povesti

Am început să-ţi cunosc netezimea pielii, să-mi cunoşti netzimea trupului, să-ţi învăţ umerii pe de rost şi tu să-i fi ştiut pe-ai mei demult, sa-ţi memorez dilataţia pupilelor şi să-mi ghiceşti culoarea irisului.
Respirăm acelaşi aer, în acelaşi timp. Am învăţat să ne reglăm ritmul cardiac unul după celălalt, ne urmărim curgerea sângelui şi îi dăm drumul în vene cu şi mai multă viaţă, cu şi mai mult haos umblându-ne prin trupuri şi grăbindu-ne unul spre celălalt.
Ne urmărim bosumflările matinale şi încercăm să mai rămânem cateva clipe cuprinşi de vise, să mai trişăm îmbrăţişaţi, cu tricouri albe de dormit care păstreză mai bine gustul nopţii. Să mai trişăm puţin cu ochii închişi, să ne mai visăm puţin. Tu pe mine.. eu pe tine.
Ne împrumutăm unul altuia nebuniile, şi demonii şi visele. Şi nu ne simţim mai puţin noi, ci mai mult decât atât. Mai mult decât întregi. Tu ai grijă de demonii mei, iar eu îţi alimentz visele şi nebuniile şi poveştile.
Ţi-am găsit cuvintele ascunse prin vene şi mi-am ascuns tăcerile la tine în piept. Mai ţine-le puţin. Lasă-mă să mă ascund în tine. Să mă mai joc de-a v-aţi ascunselea prin părul tău şi tu să joci leapşa cu globulele mele roşii.
Să-mi citeşti seara, iar eu să adorm ca un copil cu ochii la tine. Şi să-ţi desenez cuvintele în vis. Iar ţie să-ţi rămână privrea mea întipărită pe retină.
Să împărţim dimineaţa ultima ţigară şi să fie mai puţin nocivă, pentru că e fumată in doi.
Şi să păcălim realitatea în ritmul haotic al muzicii, în ritmul haotic al sângelui, în ritmul haotic al vieţii noastre.
p.s:

Primavara, soarele se joacă-n mâna ta

**

Primăvară e atunci când simţi tu soare în suflet.

Pentru că azi am primit flori. Şi pentru că, oricât de mult aş fi crescut, ea ştie că ma bucur ca un copil de fiecare dată când primesc ceva, şi se bucură mai tare ca mine când îi zâmbesc din suflet. Şi chiar dacă zăpada se mai joacă puţin cu imaginaţia noastră, căldura vine dinăuntru.

„Primăvara începe cu tine”


Să-mi zâmbeşti mereu, ca să-mi fie soare şi să ma iubeşti, măcar puţin, ca să-mi fie cald.


Florile albe aduc întotdeauna mai multe zâmbete.

de sfârşit

A trecut. Da, surprinzător sau nu, rapid sau al dracului de lent, a trecut. Miliarde de secunde mai mult sau mai putin trăite. Dar au trecut. Şi oricum ar fi trecut, acum, mai mult ca oricând nu e vreme de regrete. Nu-ţi regreta trecutul... e viaţă pierdută aşa.

Acum e momentul pentru privit înainte. Şi da, eu, pesimistul până în măduva oaselor, speră. Speră şi crede că o sa fie un an bun. Trebuie să fie bun. Trebuie pentru că au fost prea mulţi care n-au fost. Pentru că a trecut prea mult timp. Pentru că anul ăsta mi-am amitit cel mai mult şi pentru că anul ăsta mi-a fost cel mai dor. Pentru că nu se învaţă să trăieşti aşa, pentru că doar te obişnuieşti. Pentru că anul ăsta a fost destinat schimbării. Pentru că anul ăsta am luat-o de la capăt. Pentru că am urcat pe munte şi am simţit norii, pentru că am simţit nisipul sub tălpi şi am alergat în mare şi am găsit acolo bucăţile de suflet care îmi lipseau.

Pentru că am aruncat din mine tot ce durea şi am învăţat să zâmbesc sincer. Pentru că au fost prea mulţi pe care i-am început la fel şi care s-au terminat la fel. Pentru că “I know this room, I’ve walked this floor” too many times aş putea spune.

Pentru că merit, la dracu!

Cheers!

p.s:

DAMIEN RICE - Cannonball
Asculta mai multe audio Muzica